Unii o numesc mahala, alţii îi spun, ironic, „cartierul Dallas“. Casele construite aici cu greu pot fi numite case, drumul, căci doar unul este, e aproape impracticabil, iar sărăcia, în forma ei cea mai hidoasă, pluteşte peste tot. „În unul dintre drumurile pe care le-am făcut acolo, am văzut cinci sau şase copii adunaţi ciorchine, care se uitau spre ceva ce eu am crezut iniţial că e vreun televizor. Când m-am apropiat, am văzut că ei se uitau, de fapt, cum ardea focul într-un soi de sobă improvizată. Erau cu toţii fermecaţi...“.
Mahalaua „Dallas“, cel mai sărac „cartier“ de la periferia Iaşului, există, legal, doar în evidenţele companiei furnizoare de electricitate care alimentează cele câteva locuinţe mai „înstărite“ de la intrarea în zonă. Pe măsură ce te afunzi însă în mahala, păşeşti într-o lume pe care cu greu ţi-ai putea-o imagina la doar câteva sute de metri de oraş.
Este o lume a deznădejdii şi a încercării zilnice de supravieţuire la limita cea mai de jos, o lume închisă, unde zeci de familii trăiesc în gherete improvizate, construite din chirpici sau din lemne şi bucăţi de tablă adunate de prin gunoaie. Este un loc înecat în gunoaie, lipsit de lumină, în multe cazuri şi de apă, în care tragediile devin, încetul cu încetul, parte a vieţii de aici. În urmă cu câţiva ani, cinci copii au fost mistuiţi de flăcări în ghereta în care locuiau, în timp ce părinţii erau plecaţi de acasă. Vecinii, deşi au observat focul care se extindea cu repeziciune, pornit de la o lumânare lăsată aprinsă, nu au putut stinge flăcările, deoarece nu exista vreo sursă de apă în apropiere, iar pompierii au reuşit cu mare greutate să ajungă în zonă, când deja nu mai rămăsese nimic de salvat. Cinci fetiţe, cu vârste cuprinse între un an şi opt ani, şi-au pierdut atunci viaţa. În urma lor a rămas durerea familiei şi o ceartă sterilă între autorităţi, care şi-au pasat vina pentru o vreme, până uitarea s-a aşternut şi peste această tragedie.
„Ne mărginim, de multe ori, să facem milostenie doar cu cei care ne caută“
Foarte puţini sunt cei care se aventurează în această lume închisă. În general, pe aici ajung doar poliţiştii, în raziile lor periodice, şi o mână de oameni inimoşi, care au puterea să nu rămână indiferenţi la suferinţa semenilor marginalizaţi de societate. Fără să-i judece pentru neputinţele sau păcatele lor, aceşti oameni adună, periodic, pachete cu alimente, haine şi alte lucruri trebuincioase pe care le oferă celor din mahala.
Printre aceşti oameni inimoşi, care nu se mărginesc doar la a dărui altora din puţinul lor, ci merg în mijlocul semenilor aflaţi în cele mai crunte neputinţe provocate de sărăcie şi marginalizare, se numără şi câţiva dintre membrii parohiei Talpalari din Iaşi.
„Din experienţa pe care am căpătat-o în anii aceştia de preoţie, am sesizat că ne mărginim, de multe ori, în cadrul unei parohii, să facem milostenie doar cu cei care ne caută. Şi nu puţini sunt cei care vin la biserică pentru a primi această milostenie. Uneori eşti asaltat şi simţi o dificultate foarte mare în a selecta cazurile cu adevărat grave, oamenii care au nevoie disperată de ajutor, de cei care şi-au făcut o meserie din cerşetorie. De aceea, m-am bucurat atunci când unul dintre membrii consiliului parohial, în dorinţa lui de a căuta oameni care au nevoie disperată de ajutor, dar care nu reuşesc să ajungă la noi, a aflat de familiile sărmane din această mahala a Iaşului şi ne-a propus să-i ajutăm. Cred că abia în acest fel împlinim cu adevărat porunca de a cerceta pe cel gol, pe cel flămând, pe cel însetat, pentru că un astfel de lucru presupune şi un efort din partea noastră, nu doar o milostenie pasivă, aşteptând să vină alţii să ne caute şi să ne ceară ajutorul, ci ieşind şi căutând noi pe cei uitaţi de lume“, ne-a spus pr. Constantin Sturzu, parohul Bisericii Talpalari şi consilier cultural al Arhiepiscopiei Iaşilor.
„Faţă de copii nu avem dreptul să fim indiferenţi“
Membrii parohiei Talpalari au fost receptivi la chemarea părintelui Constantin Sturzu de a ajuta familiile sărmane din mahalaua ieşeană şi chiar din prima sâmbătă în care au fost rugaţi să contribuie cu câte ceva s-a adunat o cantitate considerabilă de alimente şi haine. „Eu îi cunosc de mai multă vreme pe aceşti oameni sărmani. Unii îi judecă şi au dreptate, mai mult sau mai puţin. Situaţia copiilor de acolo este însă una pe care cu greu o poţi descrie în cuvinte, iar pe ei nu avem dreptul nici să-i judecăm, nici să fim indiferenţi. Sunt familii care trăiesc câte zece persoane într-o cameră cât o magazie, fără apă, fără curent, cu pereţi din scânduri sau chirpici şi surse improvizate de căldură. Ţin minte că, în unul dintre drumurile pe care le-am făcut acolo, am văzut cinci sau şase copii adunaţi ciorchine, care se uitau spre ceva ce eu am crezut iniţial că e vreun televizor sau un joc din acesta electronic. Când m-am apropiat, am văzut că ei se uitau, de fapt, cum ardea focul într-un soi de sobă improvizată şi erau cu toţii fermecaţi. Am colegi de serviciu care, atunci când mergem să ducem aceste pachete cu haine şi alimente celor de acolo, îşi iau cu ei şi copiii, pentru ca ei să vadă suferinţa prin care trec alţi copii de o seamă cu ei, care efectiv nu au ce mânca, nu mai spun de jucării, televizor sau calculator“, povesteşte Silviu Hriţcu, unul dintre membrii consiliului parohial al Bisericii Talpalari şi cel care, sâmbătă de sâmbătă, opreşte din „casă“ în „casă“ în mahalaua „Dallas“ pentru a împărţi pachetele cu haine şi alimente adunate de membrii parohiei.
„Aici era un fel de pământ al nimănui“
Constantin Avădănii are 47 de ani şi este unul dintre locuitorii vechi ai mahalalei. Spune că a rămas pe drumuri după decesul părinţilor, când casa în care locuiau cu toţii a fost vândută de unul dintre fraţi. „Ne-a păcălit şi am semnat, dar fără să ştim ce. Pe atunci lucram ca paznic, aveam doi copii şi ne-am trezit aruncaţi în stradă. Am umblat peste tot, m-am rugat, am făcut şi greva foamei, degeaba. Aşa am ajuns aici, în mahala, lângă oameni la fel ca noi, adunaţi de prin toate colţurile. Aici era un fel de pământ al nimănui. Şi-a încropit unul o casă, apoi altul şi, tot aşa, s-a format o mahala“, povesteşte Constantin Avădănii.
„Nu se joacă cu mine şi nici nu mă ating, ca să nu ia boli“
Lavinia are 11 ani şi este printre puţinii copii din mahala care merge la şcoală. Spune că şcoala îi place, dar colegii nu. „Sunt răi, mă necăjesc. Râd de mine pentru că trăiesc aici, nu se joacă cu mine şi nici nu mă ating, ca să nu ia boli“, îţi înşiră fetiţa, cu o seninătate greu de înţeles, motivele pentru care colegii o evită şi pentru care nici ea, drept pedeapsă, nu îi suportă.
În mahala însă îi place. Este lumea în care se simte acceptată de cei la fel cu ea, locul în care se joacă printre câini şi gunoaie, în care serile se scurg la lumina lumânării, iar apa se cară cu bidoanele de departe. Nu ştie să-ţi spună ce ar vrea să fie şi unde ar vrea să trăiască când va fi mare. Oraşul o atrage, ea vede blocurile înalte şi miile de lumini care apar în fiecare seară, dar oamenii de acolo o sperie.
Articol preluat din Doxologia.ro.
