După o săptâmână și jumătate de „teste” am dat drumul pe 11 iulie 2016 activității „Biserica deschisă”. Pe baza unui tabel persoanele din comunitatea Talpalari care se oferă să dea din timpul lor urmează unul după altul în a ține brațele bisericii deschise spre îmbrățișare.
Ne-am gândit să venim în întâmpinarea celor ce vor să se închine în timpul zilei (îndeosebi oameni din parohie). E o jertfă de timp a persoanelor ce se oferă să aibă grijă de biserică țintind inima aproapelului în căutare. Mărturiile scrise sau (cele mai multe) nescrise au arătat nevoia oamenilor de a avea un loc deschis care să-i primească chiar atunci când au nevoie și nu doar duminica. Minunat este, după cum mărturisesc persoanele înscrise la permanență, că „beneficiul” este la fel sau chiar mai mare tocmai pentru persoanele care „țin” permanența. Și asta o pot înțelege doar cei care s-au încumetat să se înscrie și să stea în biserică (pri)veghind. E o liniște tainică, o rugăciune mai adâncă (chiar și decât în cel mai retras colț de acasă), o vibrație ce nu poate fi cuprinsă în cuvinte.
Au apărut și piedici și încurcături cu situații neașteptate, dar biserica a rămas deschisă și așteaptă pe fiecare. Aici avem câteva mărturii ale închinătorilor bisericii și impresia uneia dintre persoanele ce a „ținut” permanența.
Așa cum spunea cineva în jurnalul de mărturii – să fim biserici în trup (n.r. deschise) în care (în tabelul permanenței) să fie viu Domnul!
21 iulie 2016
Mă simt stângace să-mi scriu gândurile pentru că, revenită după o lungă perioadă din București, adesea îmi făceam drum prin preajmă. Câteodată încercam portița. Era închisă în timpul zilei dar puteam vorbi cu Maica Domnului pentru că ea se face văzută prin ziduri. Știam localizarea icoanei, culorile, mimica mi-era familiară și îmi propuneam să ajung la Sfânta Liturghie și nu prea se întâmpla din respect și solidaritate pentru mica parohie de care aparțineam. Dar măcar de două ori pe an îmi aduceam toată familia și pășeam sfioși, cu o bucurie de nedescris.
Apoi vorbeam cu Sfântul [Ioan] Lumânărică și-i spuneam câte în lună și-n stele (sfântul îmi știe toată familia – la fel și Măicuța Domnului – povățuitoarea noastră). Cred că uneori eram agasantă. Cert este că în momente de răscruce ne-a mângâiat cum numai o maică o poate face.
Dar într-o zi portița era deschisă și am pășit. Eram doar eu cu Maica Domnului și toți sfinții și nu-mi venea să cred. În rarele mele momente de reculegere la Talpalari eram pe punctul de a pleca din țară și de fiecare dată plângeam și-mi luam rămas bun. Îi spuneam: Eu plec, nu am să te mai văd niciodată! Fă cu mine ce vrei! și multe altele... și Maica Domnului ne oprea din drum.
Mai nou, fetița cea mică vine și ea și îi spune: Sfinte [Ioane] Lumânărică sunt Anastasia-Ioana, vreau să ajung medic. Te rog să mă ajuți!
Mulțumim părintelui pentru ideea de a păstra biserica deschisă. Nu sunt din parohie, nici din Iași dar se simte rugăciunea și trăirea la Talpalari. Amin.
21 iulie 2016
Am revenit în această biserică frumoasă după aproximativ doi ani să mă închin. Am găsit biserica deschisă și m-am bucurat că pot intra. Ieri a fost Sfântul Prooroc Ilie dar pe mine m-a primit azi în „audiență”. Mă bucur și așa că am ajuns (fiind din altă localitate). Sunt în Iași pentru un pelerinaj de o zi. Voi reveni cu plăcere cu următoarea ocazie.
Alina Mihaela
29 iulie 2016
Nu vin de prea mult timp la această biserică. De curând ne-am mutat sediul firmei pe Petru Rareș 2 și am devenit, prin voia Domnului, constat acum – vecini cu această minunată biserică. De atunci, aproape zilnic îmi fac timp să vin aici pentru că e o bucurie să găsești biserica deschisă întotdeauna. Vin și plâng… sau mă rog… sau stau pur și simplu cu Dumnezeu. Am spus multor oameni că aici îmi găsesc liniștea; doar aici tornada gândurilor se poate liniști.
De două ori am intrat și am găsit pe cineva – tinere care se rugau. Așa le-am perceput eu, neștiind că sunt într-un soi de „misiune” în cadrul acestei inspirate „permanențe”. Una dintre ele mi-a dat o iconiță cu Maica Domnului. Vă mulțumesc! Mă voi gândi și eu să mă înscriu.
Adriana N.
3 august 2016
Această minunată biserică te cheamă să vii să locuiești aici. Strigătul ei mi-a călăuzit pașii în acest loc de liniște. Este un loc sfânt, un loc familiar iar sfintele icoane parcă îți spun să mai rămâi. Sunt bucuros să să mă aflu aici, că pot să-mi aștern gândurile, că sunt în casa Domnului. Simt nevoia să mă rog, să dau slavă lui Dumnezeu și să împărtășesc și cu semenii mei această trăire. Dumnezeu să ne lumineze și să ne îndrepteze pe calea cea adevărată. Mulțumesc!
Florin
10 august 2016
Acum ceva timp, în perioada de început a permanenței, într-o zi de muncă apăsătoare am dorit să ies să iau aer. Și m-am întrebat unde să mă duc. Pe drum Domnul mi-a strecurat ideea: Talpalari e deschisă, să mă duc acolo. M-am dus cu mult drag și dor, am luat o gură de aer sfânt, un strop de liniște în suflet. M-am bucurat de întâlnirea cu Tatiana și Roxana (din grupul de psaltică Sfântul Siluan). E minunat să poți să te retragi în casa Domnului. E deschisă și vin aici să mă odihnească Domnul. Ca persoană care a experimentat puțină permanență mă bucur să văd mulțumirea de pe chipul celor care se roagă, zâmbesc, plâng sau pur și simplu încearcă să-și odihnească trupul. Slavă Ție Doamne pentru toate!
Ștefania
16 august 2016
După 15 ani – din nou acasă, împreună cu soțul și cei doi copii ai noștri: Anton (10 ani) și Alin (cinci ani). Ce fericire să mă regăsesc în această minunată biserică!
Iocasta Huppen (Moroșanu), din Bruxelles (Belgia)
Ca la noi la nimenea
Fragment din Jurnalul de activitate (permanența în biserică)
„Biserica – un pustnic în pustiul nesfârșit al lumii” (părintele Simeon Kraiopoulos). Un pustnic vizitat astăzi de o doamnă grăbită care l-a luat în rugăciune spre serviciu și de o mamă cu un copilaș care a traversat în lung și în lat inima pustnicului. Ce imagine frumoasă: o mamă care se închină, urmată de bebelușul ei, care cu o viteză de neimaginat străpunge liniștea pustiului. Se aud gângurituri, dar rugăciunea lui devine în curând rugăciunea mamei. Nu-mi spun nimic... călătoresc singuri pe tărâmul iubirii lui Dumnezeu.
„Și voi ce faceți aici, doar vă rugați?”
O mică furtună tulbură aerul din pustiu. O doamnă mă întreabă dacă știu ceva despre cum se face pomenirea și unde e preotul sau dascălul. Îi răspund că nu știu și că numărul părintelui e la poartă scris. Se vede că pare indignată. Nu știu ce să-i mai spun. Se uită la mine și întreabă: „Și voi ce faceți aici, doar vă rugați?” Răspund afirmativ și-i explic și despre faptul că ținem permanența în biserică. Nu pare liniștită și-mi spune că ar trebui să știm și rânduielile bisericii dacă tot stăm... Pe undeva simt că are dreptate...
I-am oferit atâtea răspunsuri câte aveam însă cred că nu l-am dat pe cel „prielnic”. A ieșit spunând: „ca la noi la nimenea”. Am spus în gând un „Doamne ajută!” și am zâmbind gândindu-mă la partea pozitivă a lui „ca la noi la nimenea”. Vizitele de după mi-au confirmat. În pustiu au venit mămicile cu copiii. Copii care au alergat în lung și în lat prin pustiu, care vorbeau, care râdeau, care erau în pustiu veșnici, înfloritori, bucuroși... S-a adunat un morman de perne în fața icoanei Maicii Domnului. „Un pat de perne” au spus micuții. „Bucurie” mi-am spus și am privit inimile săltând: „ca la noi la nimenea”.
Alexandra A. (permanență 21 iulie 2016, 07.00-11.00)
Pagină editată de Ștefan VIZITEU
Articol publicat în nr. 2, anul 2 al revistei parohiale Vino și vezi
