Pr. Vladislav Nedelcu
Dragii noștri enoriași, vă mulțumim că ne sunteți aproape, iar mulți dintre voi căutați cu bucurie și multă râvnă pe Domnul și Stăpânul Iisus Hristos. Din experiența ce o avem împreună, spovedindu-ne unul altuia, îngăduiți să vă punem la inimă câteva rânduri care să îmbunătățească legătura cu Dumnezeu. Și aici mă refer la cum să facem o mărturisire de propriile păcate, astfel încât să ajute în mod firesc și real la vindecarea și izbăvirea de păcate și patimi, adică de greșeli și slăbiciuni. În acest sens voi prezenta câțiva pași pentru a înțelege consistența păcatului în viața fiecăruia, puterea lui distructivă, identificarea și dezvăluirea patimilor ascunse, mărturisirea lor fără niciun un fel de îndreptățire de sine și ascundere, pentru a înțelege importanța esențială a duhovnicului – vorbitor cu Dumnezeu, și apoi puterea de luptă cu păcatul zi de zi și vindecarea de patimile aducătoare de moarte.
Primul pas
Pentru a avea o spovedanie utilă și realistă trebuie să ne considerăm păcătoși, greșelnici. Atitudinea de îndreptățire de sine, auzită nu de puține ori ‒ „eu nu am păcate” ‒ ne pune într-o ipostază nefericită, a aceluia care se spovedește conjuctural pentru că este post, că așa trebuie, că așa procedează creștinii. Vine omul să se plângă de bolile avute, să mai treacă pe la preot, să mai schimbe o vorbă cu el și enumerarea poate continua. Sfântul Ioan Evanghelistul ne spune în epistola lui sobornicească: „De vom zice că păcat nu avem, ne înșelăm pe noi înșine și adevărul nu este întru noi” (Ioan 1, 9). Este chiar pentru noi acest cuvânt, și auzind aceasta este bine să ne problematizăm mult atunci când venim la spovedanie și credem că nu avem ce spune. Nu cred că este vorba aici de ignoranță, ci mai mult este o obișnuință sau neștiință. În finalul gândului său Sfântul spune în Sfânta Scriptură: „De vom zice că nu am păcătuit, mincinos facem pe Dânsul (pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, n.m.) și cuvântul Lui nu este întru noi” (1 Ioan 1, 10). De ce Îl facem mincinos pe Dumnezeu? Pentru că El mărturisește că a „venit să ridice păcatele lumii”, iar noi mărturisim cu știință sau cu neștiință lipsa păcatului în noi. Să luăm aminte!
Merg la spovedit pentru că sunt supus păcatului și, chiar fără să doresc, mă las în voia patimilor. Tot aici este nevoie să înțelegem ce înseamnă păcatul? În virtutea libertății, omul poate alege pe Dumnezeu sau răul, ura sau iubirea, lăcomia sau generozitatea. În libertate, omul devine bun sau rău. A păcătui înseamnă a alege ceea ce nu este iubire, păcatul este puterea care-l face pe om să se îndepărteze de Dumnezeu și în consecință să se lepede de iubire și de Izvorul Iubirii.
Cel mai mare păcat este mândria, adică, în puține cuvinte, a păcătui înseamnă a ne lepăda de Dumnezeu și a ne așeza în locul Lui. De exemplu: atunci când judec, mă pun în locul lui Dumnezeu, Cel ce judecă imparțial, Cel „ce judecă vii și morții”. Cel ce urăște s-a lepădat de Dumnezeu și prin ura lui se leapădă de iubirea lui Dumnezeu. Sau după cum spune Sfântul Ioan Evanghelistul: „Iar cel ce urăște pe fratele său, este în întuneric... și nu știe încotro merge pentru că întunericul a orbit ochii lui” (1 Ioan 2, 2).
Ca să concluzionăm: este bine să înțelegem că păcatul este îmbrăcămintea sau trupul mândriei, păcatul este o alegere care dă pe față mândria. În spovedaniile pe care le aud de la enoriașii noștri, sunt o categorie aparte cei care nu recunosc mândria ca păcat de moarte. Dumnealor înțeleg mândria doar ca pe o atitudine egoistă sau de aroganță și, dacă nu se regăsesc în aceasta, consideră că nu au acest păcat. Acum câțiva ani în urmă, la începutul slujirii mele, o bătrânică mi-a spus la scaunul de spovedanie: „Părinte, eu nu am păcate”. Am întrebat-o de ce se mărturisește, dacă nu are păcate. „Ca să mă împărtășesc”, îmi răspunde. I-am răspuns că se împărtășesc cei care au păcate, spre a se curăți. Iar dacă nu are păcate, nu are nevoie de Împărtășanie. M-a ascultat și a plecat îngândurată și dezamăgită.
Cel care facilitează realizarea păcatului este diavolul, deci nu diavolul îl săvârșește, după cum spune Sfântul Ioan Scărarul (sec. IX): „vrăjmașii sunt cei ce nu numai că au respins porunca lui Dumnezeu și au lepădat-o de la ei, ci și duc un război tare împotriva celor ce o împlinesc pe aceasta”. Este extrem de riscant să ne credem fără păcate, oricare ar fi ele, mari sau mici. Atât timp cât le săvârșim, rămânem sub influența energiei urâcioase a păcatului. Este la fel de riscant să consider că atunci când nu am căzut sub incidența păcatelor mari, cele mici pot fi minimalizate. Prin comparație, este la fel cu cel bolnav de cancer care ar crede că o mică formațiune tumorală este inofensivă. Dar nu este așa. Deci primul pas este să recunosc ferm și răspicat că săvârșesc păcatul și sunt sub înrăurirea otrăvitoare a patimilor care se ascund în firea noastră căzută.
Al doilea pas
Trebuie să recunosc cât mai precis păcatul, să îi spun pe nume. Păcatele cele mai mari le facem față de Dumnezeu – Sfânta Treime. Aceste păcate se referă la necredința și neîncrederea în Dumnezeu, indiferența, nepăsarea, uitarea, lepădarea interioară de Dumnezeu și, cel mai grav, hula sau vorbirea fățișă împotriva lui Dumnezeu. A doua categorie sunt păcatele împotriva aproapelui sau împotriva celui străin mie, deși nici un om nu ar trebuie să ne fie străin.
Sfântul Ioan Casian (sec. V), după ce a colindat deșertul Egiptului, populat de întinse comunități de monahi și pustnici, a prezentat 7 păcate capitale, de la care pornesc altele. Sfântul le enumeră astfel.
Mai întâi mândria, slava deșartă sau iubirea de sine (îndreptățirea de sine, judecarea și osândirea aproapelui, narcisismul, egoismul, aroganța) – este patima care îl face pe om să-și concentreze gândirea, simțirea, ideile, părerile, raționamentele pe propria persoană, este cel care se supraapreciază pe sine în detrimentul lui Dumnezeu și a celor apropiați, respinge persoane, opinii și realități care nu-i convin. Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul (+1994) spune despre mândrie că este comandamentul general al patimilor. Adică din această patimă-mamă, cum o numește marele nevoitor Ioan Scărarul, pornesc alte patimi – fiice.
Prima fiică este mânia (furia, nervozitatea, neliniștea, agitația, iuțimea, violența și agresivitatea abuzivă etc.). A doua este desfrânarea (curvia, adulterul, masturbarea, pornografia, fanteziile sexuale, relațiile intime înainte de căsătorie, homosexualitatea, abuzurile asupra altora etc.). Apoi vine tristețea (nepăsarea, indiferența, neîncrederea, neiertarea, blocajele interioare, amânarea, plictiseala, nelăsarea în voia lui Dumnezeu, sinuciderea etc.). A patra patimă este lenea, soră cu tristețea (lipsa de sens, neasumarea, iresponsabilitatea, starea de nelucrare, neîncrederea etc.). A cincea fiică este lăcomia (lăcomia de mâncare și băutură, bulimia, pofta nesăturată, dependența de difierite substanțe, nepostirea etc.). În fine, urmează iubirea de arginți (zgârcenia, dependența de putere și bani, lipsa milosteniei, nedreptatea socială, financiară).
Aici am trecut în revistă cele 7 patimi capitale și câteva păcate care să explice mai bine patima în complexitatea ei. În cercetarea noastră de sine, atunci când ne pregătim de spovedanie, putem să urmărim această listă și să identificăm propria neputință, pe care s-o mărturisim. Păcatele și patimile ‒ care sunt păcate repetate ‒ au o lucrare atât de diversă și schimbătoare, de cameleonică, încât ele pot să intre una în alta, să se ascundă, să se prezinte ca o virtute, să-și facă prezența doar în anumite momente sau să fie prezente continuu, ca o stare sufletească. Ele sunt ajutate de emoțiile omenești, de puterea rațională, poftitoare și irascibilă. Se susțin pe frică și neîncredere, din acest motiv avem mare nevoie de atenție și trebuie mereu să existe cercetarea de sine.
Al treilea pas
După ce am identificat păcatele mergem la duhovnic să ne spovedim cu sinceritate, cu lepădare de sine, cu străpungere de inimă și credință, cu gândul puternic că mrturisirea nostră o așezăm în fața lui Hristos-Dumnezeu. Cu cât părerea de rău este mai mare, cu atât, cu ajutorul harului, păcatul și patima se dezlipesc, se descleștează de noi. Problema intervine atunci când în spovedaniile noastre nu avem păcate de mărturisit sau nu există părere de rău. Ba chiar mai mult: pozăm cu atâta îndreptățire de sine pentru propria cucernicie încât șansa de a scăpa de vreun păcat, implicit de vreo boală fizică care ne apasă, se apropie de zero. La acest pas avem nevoie să avem încredere totală în preot, să credem că prin inima și cuvântul lui se descoperă Voia lui Dumnezeu. Cuvântul duhovnicului nu se negociază, nu se contrazice, nu poate fi comentat sau contestat, judecat sau completat cu păreri și reflecții personale. Cuvântul duhovnicului din Taina Spovedaniei este profetic.
Al patrulea pas
Omul trebuie să plece din spovedanie cu făgăduința clară și fermă de a împlini cuvântul duhovnicului, de a se lupta, de a se ruga pentru a nu mai repeta păcatul, de a nu se lăsa atât de adânc în propria voie umană, de a nu mai judeca. Omul trebuie să înțeleagă cât mai limpede că tot ceea ce i se întâmplă clipă de clipă, zi de zi, noapte de noapte este mereu sub harul, voia și îngăduința lui Dumnezeu. Dacă nu poate creștinul să aibă credința aceasta, atunci să o ceară mereu la fiecare rugăciune, să lucreze cu mintea sa, să cugete și să-și așeze viața și prioritățile sub acest mod de gândire și trăire.
Al cincilea pas
Este nevoie să se mențină starea de pocăință, de har de după spovedanie. Creștinul să rămână atent la: rugăciunea cât mai des repetată, la cuvântul și canonul duhovnicului, la mișcările gândurilor, cuvintelor și faptelor, la iubirea dintre oameni. Iar atunci când greșește mai mult sau mai puțin să se înfățișeze cu credință și cerere în fața Domnului și să roage pe Dumnezeu să-i ierte păcatul. Starea de agitație, mânie, supărare, tristețe poate fi ajutată cu scurte rugăciuni de 1-3 minute, repetate la un anumit interval de timp. Spovedania poate fi repetată mai des, în funcție de nevoie, ar fi bine la 1 lună, maxim 2 luni, creștinul să se spovedească.
Calea cea mai scurtă, deplină și luminoasă către persoana lui Hristos, după cum zic toți sfinții, este sfânta și marea Smerenie ‒ adică lăsarea în voia lui Dumnezeu prin credință în El și prețuire pentru oamenii din jur. Să vă dăruiască Dumnezeu harul, mângâierea și puterea de a-l vedea mereu pe Dumnezeu în față, cu drag și cu smerenie!
Articol publicat în nr. 7, anul 5 al revistei parohiale Vino și vezi
