Alteori, găsim curaj şi ne oprim şi ascultăm, ştiind că ascultarea este calea către inima aproapelui. Aşa ajung la inima lui.
Trăim în mijlocul unei lumi zgomotoase în care cultura de consum ne îndeamnă şi ne invită să ascultăm, să vedem, să consumăm şi să atingem realităţi captivante pentru simţurile noastre. Dar oare la care dintre aceste ferestre, prin care intră lumea în interiorul meu, se află aproapele meu care mă aşteaptă să-l ajut? Şi… îndeosebi: „Cine este aproapele meu?”, „Ce pot face pentru el?”.
Nu avem nevoie de prea multe enumeraţii pentru a-l identifica pe aproapele nostru. Sfântul Siluan ne spune atât de simplu: „Aproapele este viaţa mea!”. Viaţa mea este fără doar şi poate tot ce a trăit omenirea de la Adam şi până la mine, iar această amprentă este în ADN-ul meu, în viaţa mea. Însă dacă eu nu simt ce dar minunat este viaţa mea şi nu cunosc Cine mi l-a dat, lesne nu-mi va fi să apreciez viaţa celuilalt.
Între noi şi semenii noştri se interpun prea multe evenimente care ne preocupă, ne reţin atenţia şi ne fragmentează capacitatea de a ne opri în faţa persoanei de lângă noi, în faţa creaţiei lui Dumnezeu – omul. Omul din faţa mea este Hristosul meu care S-a Răstignit şi a Înviat înăuntrul meu. Trebuie să îi dau cinstea cuvenită oricărui om.
Întâlnim adeseori oameni mânaţi de tipare emoţionale învăţate încă din pântecele mamei, mânaţi de informaţii şi moşteniri transgeneraţionale greu de acceptat şi înţeles. Instinctiv în astfel de situaţii căutăm în raţiunea noastră soluţii salvatoare, sfaturi, terapii, sau dimpotrivă, cuprinşi de frică, căutăm poteci deschise ca să fugim. Să fugim pentru că în faţa acestor realităţi dureroase inima noastră este împietrită. Alteori, găsim curaj şi ne oprim şi ascultăm, ştiind că ascultarea este calea către inima aproapelui. Aşa ajung la inima lui. Şi aici descopăr că una suntem, un singur om după fire şi că trebuie să punem semnificaţie pe ceea ce trăim împreună. Aici mă întâlnesc cu inima mea. Aici mă întâlnesc cu tatăl meu alcoolic, cu bunicul meu care s-a sinucis, cu prostituata care şi-a dat corpul multor bărbaţi, cu şoferul din trafic care nu mi-a dat prioritate, cu vecinul meu gălăgios, cu al meu copil agitat şi obraznic, cu fratele meu. Aici aflu că tot ce are nevoie aproapele meu este dragostea şi iertarea. Aici mă aflu faţă-n faţă cu porunca vindecătoare: „Iertaţi, şi veţi fi iertaţi.”(Luca. 6:37)
Dar ce putem face dacă în faţa acestei porunci apare neputinţa noastră de a ierta şi de a iubi? Dacă apare judecata, frământarea şi nimicirea aproapelui, punerea noastră mai presus de el. Toate acestea apar pentru că eu am nevoie să mă sprijin de o altă Persoană care să-mi dea putere să iubesc şi să iert. Căci, cine poate ierta decât cel care mult iubeşte?
Aici mă întâlnesc cu Cel care poate mult iubi şi mult ierta. „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”(Ioan 14,6), ne rosteşte Domul. Prin El ajung la inima aproapelui meu şi am nevoie să-mi îndrept privirea şi să cer puterea de a-l îmbrăţişa pe fratele meu, aşa cum este el.
Astfel, eu mă leg de Cel care deja l-a iertat pe aproapele, iar iertarea distruge toată construcţia patimilor şi fratele meu se îndreaptă. Tatăl meu se pocăieşte şi inima lui devine blândă, sinuciderea bunicului meu nu mai chinuie generaţii viitoare, şoferii nu mai trăiesc în iadul traficului, copilul meu devine ascultător. Iertarea produce minuni, prin harul lui Dumnezeu, iar aproapele este calea noastră spre mântuire.
De asta are nevoie aproapele meu. De iubirea mea şi de iertarea mea. În acest mod, aproapele meu prinde putere, se ridică, îşi ia patul lui şi pleacă.
