Geanina Matache
Multe lucruri gingașe, frumoase și plăcute ar fi de povestit despre pelerinajul din Grecia de la mijlocul lunii brumărel (15-23 octombrie 2019) pe care l-am trăit de-a lungul a celor câteva zile de vizite scurte, dar substanțiale, făcute sfinților pe care fie îi cunoșteam din auzite, fie îi chemasem realmente în ajutor în momentele de cotitură ori fie care, până atunci, îmi erau necunoscuți.
Încep prin a spune că în comunitatea reunită în „biserica pe roți”, de-a lungul celor nouă zile, ne-a urmărit aceeași dorință nestăvilită de desăvârșire, de plinătate, a ieșirii dincolo de hotarele timpului și a stricăciunii. Am zărit-o în cercetarea frumuseții fără de cusur a peisajelor din Grecia, în liniștea mărilor albastre, în bucuria de a împărtăși cu celălalt trăiri, în ruga fierbinte care a irumpt din fiecare în unele momente, în faptul că în inimi îi purtam pe cei dragi nouă care nu se aflau cu noi în pelerinaj... În multe se observa această dorință de a găsi Frumosul și Liniștea.
O cutreierare frecventă a potecii minte-inimă
În deplasările noastre, repere importante au fost catehezele zilnice, urmate de dialog în care ni se puneau în față bolile contemporaneității, izvorâte în majoritatea cazurilor dintr-o inflamație a eului. A fost firească împletirea bucuriei cu momente dificile, de adâncire lăuntrică în care simțeam pe propriul cord descrierea fidelă a acestor maladii lăuntrice, însă greutatea simțirii se diminua și căpătam nădejde odată cu oferirea soluțiilor de tratament testate de sfinți în propria lor viață. Din această perspectivă, pelerinajul în Grecia a fost o înviorare, o călătorie revelatoare a unor aspecte atât de simple, dar parcă uitate sau detronate și ascunse cu iscusință de grijile mundane. Înveșmântând trăirea în stihuri sintetizatoare care exprimă adâncimea pe care am simțit-o vizavi de simplitate, citez următorul vers care mărturisește mai mult decât oricare alte descrieri: „Totul e simplu, atît de simplu încât⁄ devine de neînțeles. Totul este atât de aproape, atât ⁄ de aproape, încât⁄ se trage-napoia ochilor⁄ și nu se mai vede”.
A fost o cutreierare frecventă a potecii minte-inimă. În „biserica pe roți”, în drumul spre Sfinți, cu mintea pătrundeam cuvintele despre învățăturile, încercările, soluția la respectivele necazuri aferente vieților lor, iar când ajungeam în fața sfintelor moaște puneam în inimă rezultatul străduinței lor. Atunci am conștientizat că dacă dorești cu dinadinsul ca putregaiul lăntric să dispară, nu te arunci asupra lui cu pumnii, ci creezi ceva cu adevărat frumos și va dispărea de la sine. Aceasta ar fi cea mai bună polemică, nu prin cuvânt, ci prin creație, cerând ajutorul divin și încrezându-te nestrămutat în Creator. Răspuns pentru o tulburare frecventă am căpătat tot din exemplul sfinților care avertiza asupra eșecului omului contemporan de a nu reuși să trăiască bucuros și împăcat cu tot ce i se dă fiindcă, în mod paradoxal, el tânjește după dragoste. După dragostea oamenilor. De aceea eșuează. Și cu cât așteptă mai mult de la oameni dragostea, cu atât încrederea lui se zdruncină.
Ziua oglindă, noaptea icoană
Și pentru a pomeni concret modelele noastre din pelerinaj, de la care învățam zilnic, voi face o scurtă retrospectivă. Câteva frânturi de bucurie, neavând pretenția să acopăr menționarea tuturor Sfinților vizitați, căci ceea ce văzusem de-a lungul zilelor petrecute pe pământurile grecești era în unele momente covârșitor pentru minte, copleșitor pentru inimă... Sunt simțăminte pe care cuvântul nu le poate cuprinde, simțăminte al căror loc este doar în sertarul inimii. Există întâmplări care devin amintire prețioasă chiar în clipa când se petrec și întâmplări din care sorbi tâlcul, seva bucuriei trăirii, abia după ce s-au consumat.
Unul dintre frumoase simțăminte a fost încercat odată cu întâlnirea Sfântului Nectarie. Nu-mi venea a crede că mă aflu în casa sfântului care mă ajutase să trec printr-o încercare dificilă a vieții. Îi promisesem că dacă va vindeca boala unui om drag mie, voi ajunge pe meleagurile sale să îi dau mulțumire. În acele momente, promisiunea mea nu se sprijinea pe nici un temei real, însă minunea vindecării și a prezenței mele mulțumitoare în fața Sfântului, deja erau împlinite.
Am aflat-o pe Sfânta Teodora Împărăteasa, cea care cu gingășia mâinilor sale (care se păstrează intacte de 20 de secole) și cu sufletul încredințat că luptă pentru păstrarea adevăratelor comori, a apărat sfintele icoane în fața prigonitorilor care făceau parte în primul rând din propria-i familie. A fost o împărăteasă care a păstrat cu subtilitate aparența că își admiră frumusețea zilnic, oglindindu-se, în vreme ce de fapt, se ruga neîncetat. Pe o parte era icoana Maicii Domnului, iar pe spate era oglinda. Noaptea o întorcea și se ruga la Maica Domnului, iar ziua o folosea ca oglindă, ca să nu fie cunoscută de soțul ei. M-a marcat acest aspect, căci prin ceea ce făcuse dovedea că bogățiile împărătești nu valorau nimic în raport cu cele cerești.
Nu departe de Sfânta Împărăteasă, vecini ai insulei Corfu, l-am întâlnit pe Sfântul Spiridon. În secolul al IV-lea, a arătat Unitatea Treimii folosindu-se de o cărămidă. Cu un discurs simplu și cu tăria credinței a separat elementele componente (apă, foc, pământ) ale cărămizii, dovedind astfel adevărul tăgăduit de retori.
Răspunsuri pe care știința nu le poate oferi
Moaștele Sfântului Andrei (capul Său) ne-au întâmpinat în Patras, aproape de necrezut fiind întâlnirea cu cel care a fost un apropiat al lui Iisus. Gândul că Sfântul Andrei a vorbit personal, nemijlocit cu Mântuitorul a fost cutremurător. Aveam în față bucățile din crucea pe care a fost răstignit, dovada concretă a vieții sale, a faptului că trecerea timpului cu siguranță ar fi îngropat poveștile infime ale unor destine omenești. Însă conștientizam că nu ne puteam îndoi de realitatea Sfinților, de minunile făcute. Asistam, ba chiar eram parte integrantă la minunea de a fi prezenți în locul în care sunt păstrate răspunsuri materializate pe care știința nu le poate oferi.
Sfântul Patapie și Sfânta Ipomoni (Răbdare), Sfântul Nicolae Planas, Sfântul Efrem cel Nou, Sfântul Ioan Rusu, Sfânta Paraschevi, Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir, Sfântul Efrem Sirul, Sfântul Paisie Aghioritul, toți aceștia aveau în comun dragostea nețărmurită pentru Dumnezeu și pentru creația Sa. Toți transmiteau asta. Și cu siguranță nu ne uită și se roagă neîncetat pentru noi toți.
Mai multe amintirea nu îmi spune și poate că și acestea sunt în parte făurite ca urmare a impresiilor de mai târziu. În acele momente a fost doar trăire și atât. Doar încercare, căutare, rugă, aflare, bucurie. Și circuitul devine recurent în planul fiecărui pelerin prin viață. În orice caz, cu nădejdea că nu m-am întors din pelerinaj neschimbată „despre fericire, dragule (cititor), nu pot să-ți spun decât⁄ foarte puține cuvinte,⁄ bunăoară:⁄ cel mai miraculos fapt al existenței⁄ este faptul că este.⁄ De aceea, dorința fierbinte de a fi fericit⁄ este legitimă și miraculoasă”.
Articol publicat în nr. 7, anul 5 al revistei parohiale Vino și vezi
