Primele nedumeriri și îngrijorări ale unei mame încep încă din momentul apariției celor două liniuțe ale testului de sarcină. E sănătos copilul? Are toate membrele?Va reuși trupul meu să ducă până la termen sarcina? Voi putea naște? Mă va sprijini doctorul să nasc natural? Voi putea alăpta? Voi știi de ce plange și mai ales cum sa îl alin? Voi ști să îl schimb, să îl spăl, voi putea să îl iubesc? Acestea ar fi, grosso modo, întrebările, grijile, preocupările unei tinere mame. Apoi vine momentul magic al întâlnirii cu zglobiul care făcea gimnastică nopțile prin burtică. Încep, mai devreme sau mai târziu, vizitele, telefoanele. Și, o data cu ele, buluc și sfaturile, părerile: „Dă-i suzeta!”, „Dă-i lapte praf”, „Nu-l ține în brațe că se-nvață”, „Scoate-l afară!” zice soacra. „Nu-l scoate afară că e frig!” sfătuiește mama. Cam același haos îl găsești și dacă, din dorința ta de a-ți crește frumos copilul, încerci să te informezi. Mai ales că cel mai la îndemână mediu de informare e internetul.
Eram cam de șapte luni mamică când, într-o Duminică, doamna preoteasă mă întreabă dacă vreau să vin joia dimineață la o întâlnire cu mămicile care frecventează biserica Talpalari. Am răspuns, mai mult de rușine, da. Au venit atunci toate fricile pământului: credeam că mă așteaptă întâlniri la care să mi se spună cât sunt de proastă, cât de nepricepută sunt în a-mi crește pruncul; că voi primi zeci de reproșuri, mii de sfaturi cerute sau necerute. Dar dacă am zis, am zis, mi-am făcut curaj și joi la 10.00 eram, cu R. cu tot, la prima întâlnire a Clubului mămicilor în Biserica Talpalari.
Ne-am împărtășit povestea nașterii care mai frumoasă, care mai cu sechele; am râs plângând de cum, după ore de travaliu, venea pe jos dilatația din Alaska; ne-am minunat că ne vedeam Duminică de Duminică la Liturghie și nu ne cunoșteam, ne-am minunat de cât de într-un gând suntem din multe puncte de vedere, ne-am simțit libere să simțim, să gândim, să exprimăm, să GREȘIM. Da, mare lucru: să nu te simți judecat că ai greșit, că n-ai știut, că ești om, cu toate ale omului, că ești femeie, cu toate ale femeii, deși, între timp, ai devenit și mamă și asta nu te-a transformat, precum probabil se așteptau alții, în super-om. Să poți împărtăși fără teamă că te-a durut, că te simți de multe ori depășită de responsabilități, că simți presiune din afară să faci, să dregi, ca pe vremuri..., că te simți defectă că nu le poți pe toate, că nu mai știi cum să explici și justifici de ce stai cu orele cu copilul la sân, de ce nu-l lași să plângă de unul singur, să faci ciorbă că pe vremuri nu stătea nimeni după copii așa... Căți-a venit să-ți trântești cât colo pruncul dupa două zile și două nopți nedormite, că te simți vinovată că nu iubești îndeajuns, că nu știi să iubești cum are celălalt nevoie, că nu poți săîți amâni la nesfârșit nevoile pentru ale celorlalți. Uneori pur și simplu ascultam și nu înțelegeam de unde îmi știe atât de în detaliu viața și trăirea persoana din fața mea. Alteori mă minunam de cât de diferit putem vedea și trăi aceeași experiență. S-a lăsat uneori și cu tensiune când poate subiectul atingea răni nevindecate, poate uneori neconștientizate.
Am dezbătut psalmi, versete din Scriptură, ne-am întrebat cum e o femeie, o mamă creștină, ne-am descărcat emoțiile negative, ne-am verbalizat fricile, am învățat să respirăm...oo, Doamne, încă uit cât de minunat e pur și simplu să respiri!; ne-am întărit relația cu Maica Domnului, ne-am re și re și re amintit că centrul vieții noastre e Hristos Domnul, nu copilul, soțul, serviciul etc.
Au fost și întâlniri mai practice despre gătit, la gătit, scutece de unică folosință versus scutece lavabile, prioritizarea activitățilorîncât să devenim mai eficiente și să scăpăm de stresul urgențelor care puteau fi prevenite. Au fostși întâlniri mai puțin închegate în care gândurile nu s-au întâlnit de gălăgia celor mici, am stat și în parc la joacă, ne-am tratat și cu o prăjiturică la cofetărie, ne-am adunat și acasă la o repetiție de colind, la un club mai în intimitate, am vizionat și film, am pregătit și cadouri pentru copilași sărmani de Crăciun. Anul acesta noutatea frumoasă de sărbatorile de iarnă au fost întâlnirile pentru a confecționa ornamente de fetru pentru bradul care va împodobi biserica. Fiecare an parcă e cu specificul lui, cu putința lui, cu greutățile lui.
De vreo trei ani jumătate întâlnirile de joia sunt un fel de priză de la care măîncarc cu nădejde, cu bucuria greului de a fi mamă, cu frumusețea și unicitatea fiecăreia dintre mămicile care vin, cu îndemnul la rugăciune, la răbdare, la dragoste necondiționată pentru copii, pentru soț, cu recunoștința pentru familia mea pentru care, de multe ori, prinsă în vârtejul cotidianului, uit să mulțumesc și chiar să mă bucur.
De tot atât timp și Liturghiile la Talpalari sunt mai frumoase, mai vii, mai împreună-rugăciune. Și nu pentru că am dobândit cine știe ce puteri miraculoase de a fi atentă la rugăciuneîn agitație de copii mici, ci pentru că am început să ne cunoaștem. Gândurile de judecată sau frica de priviri mustrătoate au fost înlocuite de rugăcine, de îmbrațișare la greu, de zâmbet la bucurie, de bucuria de a-i căuta pe ceilalți cu privirea prin preajma bisericii și a mulțumi Domnului pentru fiecare în parte. Sunt și o mare provocare. Nu o dată subiectul fierbinte a fost cum ținem copiii la biserică, de unde știm limita lor, cum ne împlinim nevoia noastră de Liturghie. Și probabil va mai fi, căci se pare că din când în când e „epidemie” de sarcini și mai vine câte o generație de prunci.
Anul acesta activitatea mămicilor s-a îmbogățit cu Paraclisul Maicii Domnului împreună cu copiii. Ceva cu totul nou și pentru noi: rugăciune în biserică cu cei mici jucându-se pe lângă noi. Poate sună ciudat, dar acesta e scopul: nu săîi liniștim forțat, nu săîi învățăm, nu să le dăm lecții; ci pur și simplu săîi facem părtași relației noastre cu Maica Domnului. E o provocare mare, gașca celor mici are mereu idei care de care mai năstrușnice, dar și minunat căci, din când în când, ni se așeazăîn brațe liniștiți. Și mai ales când la nevoie ei sunt cei care ne întăresc credința, care ne amintesc că ne iubește Dumnezeu.
De o perioada încoace, deși întâlnirile față către față continuăși ținem mult la ele, Clubul a luat și o forma virtuală: pe lânga un grup yahoo, a fost creat și un grup pe Facebook. Nevoia inițiala a fost de a înlesni organizarea, de a face prezența la club, de a anunța schimbările de plan. Încet,încet,însă, concediile de creștere a copilului s-au terminat, unele dintre noi s-au întors la serviciu și aici am găsit un mod de a nu pierde legătura, de a nu pierde rugăciunea una pentru cealaltă. Acesta e locul care mi-a confirmat a n oară cât de mare nevoie e de „Clubul mămicilor” din ograda Bisericii. Sunt multe organizații pentru părinți, multe ateliere, conferințe, chiar grupuri de suport pe diferite teme, dar un loc în care să te simți normal... da, normal că te bazezi mai mult pe Dumnezeu în educarea copiilor decât pe cunoștințele și puterile tale, că deși apelezi la medici și medicină știi și crezi că Domnul e Cel ce tămăduiește orice boală și neputință, căînsemnezi mâncarea și băutura cu semnul Sfintei Cruciș.a.m.d. Aici ne-am putut deschide mai mult spre alte mame din alte parohii cărora le-ar fi mult mai greu să ajungă fizic la club sau chiar din alte colțuri ale țării/lumii. Online vin cererile de rugăciune când ne copleșește câte un eveniment, aici întrebăm de ale gospodăriei, punem de câte o comandă comună pe internet, mai facem câte un rezumat al discuțiilor de la club. Eși o prelungire și o completare a clubului. Și e minunat cum lucrează Domnul, cum ne adună, cum ne ține. Serios, atâtea femei la un loc și (nu vreau să dau idei) nu e loc de bârfă, invidie, înțepături tipic feminine, judecăți. Poți vaccina sau nu, poți da sau nu antibiotic dacă a recomandat doctorul, poți săîi înfofolești sau nu, săîți placă sau nu handmade-ul, săștii sau să nu știi să coși, să practici sau nu co-sleepingul, sa poți sau nu săîți menții calmul în anumite momente, să vrei sau să nu vrei homeschooling pentru copiii tăi, să vrei sau să nu vrei să lucrezi de acasa, să alegi grădinița de stat sau să preferi educații alternative... câte și câte motive nu ar fi de dezbinare, de conflict, de luări de poziție, de bătut cu pumnul în masă pentru propria dreptate.
Grupul acesta e locul în care eu personal am învățat căîn a fi mamă importantă e pacea și raportarea continuă la Dumnezeu. Că ce mi se potrivește mie, ce mă liniștește pe mine ca mamă, nu e neapărat o soluție în dilema, în frământarea celuilalt. Căși familia e un organism unic, cu propriul metabolism, propriile neputințe, boli, puncte forte și că nu există rețete universale de reușită. Că mai important ca un sfat e să primești, săîl primești pe celălalt așa cum e, săîl primești în rugăciune, să pui în fața Domnului ce spune, ce simte, ce trăiește. Că sunt momente când e nevoie să taci și să te rogi deși ți se pare că ai răspunsul corect. Am învățat să îmi accept copiii cu manifestările specifice vârstelor, să am încredere în ei, în faptul că, mai ales cât sunt mici, știu de ce au nevoie și dacă îi ascult cu calm voi înțelege și eu nevoile lor.
Nu știu cât sau dacă am reușit să transmit importanța pe care o are pentru mine personal „Clubul mămicilor” cu tot ce înseamnă el. Nădejdea mea e nu doar că va continua la Biserica Talpalari, dar că ideea va ajunge și în alte părți și vor găsi și alte mame la început de drum un loc al firescului, al normalității, un loc în care să se poată întâlni cu ele însele, cu mama din ele așa cum poate ea fi, dar și cu mama care tânjește să fie pentru copiii săi. Un spațiu în care să se simtă acceptate, primite, să găsească acea comunitate în care bucuria împărtășită să se înmulțească iar greul să se mai risipească. Mulțumesc Domnului pentru ideea Clubului, pentru disponibilitatea și dragostea doamnelor preotese de la Tălpălari, pentru fiecare întâlnire, pentrufiecare mămică!
Camelia Veronica Goga
Articol publicat în nr. 3, anul 2 al revistei parohiale Vino și vezi
