Am început să colindăm. Colindul ne aduce împreună. În împreună-rugăciune și prietenie.
Crăciun fără Hristos nu se poate. Colindul fără rugăciune nu știu ce poate fi.
Colindul trezește ceva în fiecare. Ca zâmbetul unui prunc care aduce un fior de bucurie oricât de apăsat de griji sau trist ai fi.
Colindul este ca o Evanghelie comprimată și așezată în trăsura care parcurge mai ușor calea către inimă − muzica și ritmul. Citite − versurile nu au aceeași putere. Cântate ele pătrund în adânc. Melodia de care sunt atașate versurile, cu variații ale intensității și pauze atent alese (cum este, de exemplu, cea din colindul Oaspeți cu azur în gene) care se aseamănă cu momentul de la liturghie (îndeosebi la noi la Talpalari) când e „o pace albă” − face ca sufletul să vibreze, să tresalte.
Acel legănat ușor pe melodie arată că și trupul se lasă purtat de simțirea aceasta tainică. Și prin colind poți fi copil iarăși. Copil care primește totul simplu, cântă cu toată inima, nu se rușinează, nu se teme de ironii. Colindul nu este doar pentru copii. El trezește acea stare de copil care aleargă în brațele lui Hristos. Și fiecare dintre noi parcă aude glasul Mântuitorului adresându-se nouă celor „mari”: „Lăsați copiii să vină la Mine!” Să lăsăm copilul din noi să vină la El, să se descopere, să fie firesc, să alerge în brațele Lui. Colindul face asta.
În colind e mărturisire, e aducere-aminte, e joc și viață, e o horă de inimi în jurul lui Hristos, e oră de religie și carte de povești.
Îmi amintesc de perioada când eram copil și mergeam la colindat. Colindele făceau o trecere în Evanghelie de la Facere la Apocalipsă. Cele mai multe se concentrau pe momentul Nașterii Domnului, dar erau și colinde care variau ca temă (alungarea lui Adam din Rai, proorocii, suflet și moarte, Judecata de Apoi)
Îmi amintesc de emoția pregătirii colindului de Stea. Mergeam câte doi sau uneori trei. Steaua era mai mare decât noi. Avea icoana Nașterii Domnului și doi clopoței. Fiind copii ne gândeam și ce bănuți și dulciuri o să ne dea oamenii însă nu asta era partea cea mai importantă. Era o responsabilitate. Trebuia să vestim. Dacă nu ne-am fi dus noi cine le vestea oamenilor că Hristos se naște?. Aveam acest gând și îl luam foarte în serios. Eram niște mici magi și păstori care trebuiau să meargă să îi anunțe pe oamenii din sat, mulți preocupați să facă mâncare, să facă pregătiri... că-i minune mare. Și parcă se opreau și „...grija cea lumească atunci o lepădau”. Și prin ger și uneori prin zăpadă până la genunchi mergeam. Trebuia să intrăm în fiecare casă. Empatizam cu pruncul Iisus și ne înduioșa tabloul versificat al ieslei. Ajungeam cu picoarele înghețate și obosiți, dar bucuroși că „ne-am făcut treaba”. Era obiceiul ca înainte de a începe să cântăm colindul propriu-zis să cântăm un fragment, care abia mult mai târziu mi-am dat seama, că era de fapt troparul Nașterii Domnului: „Hristos se naște...”. Și așa, copil firav, pentru câteva clipe făceam casa fiecărei familii biserică.
Prin colind am învățat despre Hristos înainte de a citi. Și m-am rugat fără să știu.
Ștefan VIZITEU
Articol publicat în nr. 3, anul 2 al revistei parohiale Vino și vezi
