Decembrie 2016, Iași
Merg pe stradă, mă grăbesc, trebuie sa iau copiii de la grădiniță și apoi să ne apucăm de curățenie… Pe stradă văd mulți oameni gânditori, apăsați, care trec pe lângă mine cu privirile gri și zgribuliți. Aș putea zice că sunt chiar triști… Parcă venirea sărbătorilor de iarnă nu îi încarcă cu bucurie, ci mai degrabă îi chinuie, îi împovărează… Oare am bani să cumpăr mâncare de Crăciun? Când voi reuși să fac și curățenie? Gălăgia și forfota asta mă deranjează groaznic… Cam acestea ar fi gândurile majorității…
Străzile sunt ușor triste, zăpada este prea puțină, noroc cu luminițele de Crăciun puse de Primărie. Așa ne mai amintim că suntem în perioada dinaintea Crăciunului…
Decembrie în anii 90…
Mă minunez aici, la bunici, cât este de frumos. Un strat gros de zăpadă acoperă pământul, încălzindu-l și purificându-l în același timp. Cine are nevoie de luminițe pe străzi când albul acesta strălucește atât de frumos? Natura s-a îmbrăcat singură în haine de sărbătoare, nu a așteptat omul să intervină… Bunicii și părinții trebăluiesc de zor, însă nu cu apăsare, ci cu un entuziasm molipsitor. Nici ei nu au bani mulți, dar își au gospodăria unde din timp au crescut și adunat tot ce aveau nevoie pentru masa de sărbători. Încă îi văd obrajii roșii ai bunicului, Dumnezeu să-l ierte!, când afuma cârnații…Bunica pregătește cuptorul, frământă… totul are o ordine, aceste pregătiri sunt așteptate și trăite cu bucurie.
Iar eu îmi pregătesc steaua. Bunicul a scos-o din pod, iar eu o curăț și o ajustez pentru a merge la colindat. Aceeași stea cu care a merstata cu frații lui atunci când erau copii.
La colindat voi merge cu alți copii de pe ulița satului, copii de diferite vârste, dar care împărtășesc aceeași bucurie. Abia așteptam să mergem la colindat, chiar dacă nu primeam bani (foarte rar se întâmpla să primim un ban mare, de aluminiu, care avea o valoare foarte mică atunci), ci pentru veselia cu care ne primeau oamenii la ei în curte, ne ascultau colindele și apoi ne întrebau pe fiecare a cui suntem. Primeam un fruct sau un colac și mergeam la următoarea poartă deschisă.
Şi bunica făcea covrigi, cei mai buni pe care i-am mâncat vreodată. Umplea un coș mare cu acei covrigi delicioși, unul cu mere culese din livadă – iar acestea erau darurile împărțite la cei care intrau la noi în curte să ne colinde. Acum, dacă privesc din trecut în prezent, nu știu unde și când s-au înlocuit aceste obiceiuri; colindătorii să meargă la colindat doar ca să primească bani iar atunci când le dai o ciocolată sau o portocală să privească trist la ele. Totul, în prezent, începe să se rezume din ce în ce mai mult la bani. Trebuie să ai bani ca să începi să simți un pic bucuria Nașterii lui Hristos; să ai multă mâncare cumpărată pe masă, să primești colindători și să te aliniezi la toate standardele impuse de societatea contemporană.
Revin, totuși, la Crăciunul copilăriei mele…
După ce mergeam o zi întreagă la colindat, ajungeam acasă frântă și zgribulită… Dar acasă mă așteptau bunicii cu focul trosnind în sobă, iar pe plită bunicul punea merele. Imediat mă urcam pe cuptor să mă încălzesc, bunica mă servea cu covrigii ei iar bunicul cu mere coapte… Erau delicioase…
A doua zi, după ce participam cu toții la slujbă, la bisericuța de pe deal, ne adunam în jurul mesei, mâncam bucatele alese gătite de bunica și petreceam restul zilei împreună, ascultând colinde.
Cam așa arată Crăciunul copilăriei mele: imagini frumoase, oameni bucuroși, iubire multă…
Crăciunul copilăriei mele avea gust de covrigi făcuți de bunica și miros de mere coapte…
Andra Vasilica Canțîr
Articol publicat în nr. 3, anul 2 al revistei parohiale Vino și vezi
