Și încă ceva: să înțelegem că avem nevoie de Sfânta Împărtășanie mai mult decât de aer, Aceasta fiind Însăși Viața din noi („Dacă nu veți mânca Trupul Fiului Omului și nu veți bea Sângele Lui, nu veți avea viață în voi”: Ioan 6,53, și iarăși: „Eu am venit ca (oile Mele) viață să aibă și din belșug să aibă”: Ioan 10, 10) și cea mai puternică armă în luptele noastre și cel mai dulce și de încredere Tovarăș.
Este minunat să știi că îți sunt iertate păcatele, că ai șansa să te sfințești și să ai părtășie cu Dumnezeu și cu cei ai Lui, atât în viața de aici, cât și în cea viitoare. Și toate acestea, prin Sfânta Liturghie, care este o Nuntă, o Masă, un răspuns al omului dat chemării adresate lui de către Dumnezeu, o Întâlnire și o unire între Dumnezeu și om, o comuniune între credincioși, o rugăciune, o Mulțumire adusă lui Dumnezeu, o primire a Vieții, o cale: Calea. Mergând pe Ea, viața devine Viață și omul devine casă primitoare de Dumnezeu, adică Biserică.
Astfel, Dumnezeu este cu noi prin Sfântul Duh pe Care Îl primim la Botez și prin Sfântul Trup al Domnului nostru Iisus Hristos pe Care-L primim în Sfânta Împărtășanie la Sfânta Liturghie. Și acestea, prin dragostea lui Dumnezeu-Tatăl.
Dumnezeu are o soluție genială, simplă, iubitoare și, mai ales, accesibilă, de a ni Se da pe El Însuși nouă, spre curățirea și sfințirea noastră: Sfânta Împărtășanie, care este centrul Sfintei Liturghii. Odată ce ne-am convins de acest lucru, viața noastră devine o viață liturgică, ,,nu ne mai punem încrederea în noi, ci în Dumnezeu’’, Care rămâne în noi prin Trupul Său primit în Sfânta Împărtășanie și lucrează împreună cu noi în toate ipostazele vieții.
Așadar, grija noastră cea mai mare urmează să fie: cum ne raportăm la Sfânta Liturghie.
Prin Sfânta Liturghie, toți primim daruri și sporim în iubirea și cunoașterea lui Dumnezeu. Unii dintre noi nu avem șansa să fim pe Cale încă din copilărie, din sânul familiei. Dar omul iubitor de adevăr Îl caută pe Dumnezeu și Dumnezeu îl caută pe om. Cu siguranță, această căutare reciprocă își va atinge scopul - întâlnirea și comuniunea în bucurie a omului cu Dumnezeu - în Sfânta Liturghie.
„În casa Tatălui Meu multe locașuri sunt’’(Ioan 14,2). Desigur, nu numai în ceruri, în viața viitoare, ci și în Biserica luptătoare, de aici de pe pământ, sunt multe locașuri. Aici e o vreme de luptă, umblăm răniți și loviți de patimi și păcate, dar ne curățim și ne vindecăm prin tot arsenalul Bisericii cuprins în Sfintele Taine.
Iertarea păcatelor o căutăm cu ardoare pentru a ne putea împărtăși cu Trupul și Sângele Domnului în cadrul Sfintei Liturghii, dar și Împărtășania în sine ne iartă păcatele. Altfel spus, noi ne spălăm haina sufletului prin pocăință - post, rugăciune, schimbarea minții, a inimii și a vieții, spovedanie, Sfântul Maslu, milostenie și dragoste - iar Dumnezeu ne albește haina prin Împărtășanie.
Scopul cel mai înalt al Sfintei Liturghii este unirea credincioșilor cu Dumnezeu prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului.
Personal, m-a marcat un cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur: „În zadar se săvârșește Liturghia în fiecare zi, dacă nu vă împărtășiți... Acestea le spun nu ca să vă împărtășiți oricum, la întâmplare, ci ca să vă faceți vrednici. Omule, nu ești vrednic să te împărtășești? Atunci, nici pe celelalte rugăciuni ale Liturghiei nu ești vrednic să le auzi […]. Deci, dacă (zici că) nu ești vrednic să te apropii de Sfintele Taine, pleacă împreună cu catehumenii, pentru că nu te deosebești cu nimic de ei.”
Cum ne facem vrednici, cum ne pregătim pentru Liturghie și pentru Împărtășanie? Auzim temător: „să luăm aminte, Sfintele (se dau) sfinților!”. Or, noi, știm că suntem păcătoși. Ce e de făcut? Să dăm un pas înapoi? Pentru început, e o soluție: renunț la păcatele flagrante, mari, evidente. Continui să merg la duhovnic, la spovedanie, la Sfântul Maslu, la Liturghie. Încă stau de obicei departe de Potir, primesc rar Împărtășania, mă consider și chiar sunt, prea păcătos.
Ceea ce cântărește mult este bunătatea lui Dumnezeu, smerenia noastră și demnitatea de copii ai lui Dumnezeu (a nu se confunda cu mândria!), conștiința nevredniciei proprii, iertarea acordată de duhovnic, întărită de iertarea pe care ne-o acordăm noi înșine în fața conștiinței noastre, recunoașterea Jertfei din Potir și să nu facem păcate grave care sunt opritoare de la Împărtășanie, nespovedite și pentru care nu am făcut pocăință. Și încă ceva: să înțelegem că avem nevoie de Sfânta Împărtășanie mai mult decât de aer, Aceasta fiind Însăși Viața din noi („Dacă nu veți mânca Trupul Fiului Omului și nu veți bea Sângele Lui, nu veți avea viață în voi”: Ioan 6,53, și iarăși: „Eu am venit ca (oile Mele) viață să aibă și din belșug să aibă”: Ioan 10, 10) și cea mai puternică armă în luptele noastre și cel mai dulce și de încredere Tovarăș.
Desigur, fiecare are măsura lui, dar această măsură trebuie să crească. Păcătoșenia noastră este continuă atât timp cât trăim pe pământ. E atât de mare, încât, „chiar de ar fi viața omului o zi pe pământ, nu este fără de păcat”...
Iată de ce avem nevoie de Hristos mereu: chiar de ar fi să mă împărtășesc zilnic (și sunt cazuri în istoria Bisericii, precum Sfântul Nicolae Planas, ocrotitorul celor căsătoriți, care a slujit zilnic Sfânta Liturghie timp de cincizeci de ani și nu s-a îmbolnăvit), totuși, sunt atât de slab, încât păcătuiesc de la o zi la alta, chiar de la un ceas la altul. Dar am convingerea că Iisus Hristos, bunul nostru Păstor, Domn și Dumnezeu, îmi iartă păcatele pe care conștiința mea le mărturisește înaintea Lui și îmi albește din nou haina Botezului prin fiecare Sfântă Împărtășanie pe care o primesc.
Cred deplin că Hristos Se mâhnește dacă nu ne împărtășim. Și ar trebui să ne mâhnim și noi la fel de mult. A nu ne împărtăși la Sfânta Liturghie, deși participăm la ea și nu suntem opriți de duhovnic, înseamnă că suntem opriți ori de conștiința noastră, ori de indiferență, ori de necunoaștere și de negrijă, înseamnă a nu avea untdelemn în candele, ca fecioarele nebune, a refuza ospățul Tatălui, ca fratele fiului risipitor, a ne lepăda de Hristos, a lua în deșert propriul nostru suflet (,,Cine se va sui în muntele Domnului și cine va sta în locul cel sfânt al Lui? Cel nevinovat cu mâinile și curat cu inima, care n-a luat în deșert sufletul său”: Psalm 23, 3-4). Toate aceste motive trebuie rezolvate și depășite, pentru a-L primi pe Domnul în viața noastră, căci El ne va lumina și ne va feri de păcat.
Odată dobândită această conștiință, în inima fiecăruia dintre noi ar trebui să se producă un declic care să permită eliberarea, spargerea zidului dintre noi și Dumnezeu. Să înțelegem că acest zid este pus de vrajmașii lui Dumnezeu, care, vai!, suntem mai întâi noi înșine, și apoi diavolul: „Ridicați, căpetenii, porțile voastre și vă ridicați porțile cele veșnice și va intra Împăratul slavei!”(Psalm 23,7).
Când preotul ne cheamă din fața ușilor sfântului altar: „cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste apropiați-vă”, să răspundem invitației, pregătiți prin mărturisire, iertare, să avem citit Canonul Sfintei Împărtășiri din timp, să fim mulțumitori și recunoscători că nu suntem lepădați de la Fața lui Dumnezeu și să nu permitem nici unui lucru și nimănui să se interpună între noi și Dumnezeu.
Fie să ne revedem toți cei ce-L iubim pe Dumnezeu, în acea ,,mulțime multă, pe care nimeni nu (va) putea s-o numere, [...] (de oameni) îmbrăcați în veșminte albe [...], (care) și-au spălat veșmintele lor și le-au făcut albe în Sângele Mielului’’ (Apocalipsa 7:9; Apocalipsa 7:14), la a doua venire a Domnului Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, când ,,ne vom împărtăși cu El mai cu adevărat, în Ziua cea neînserată a Împărăției Sale. Amin.
Mulțumim Maicii Domnului, fără de care nu am avea pe Dumnezeu, Om!
Liliana Mihaela Popa
