Ne-am obişnuit să considerăm că Biserica lui Hristos este ameninţată, din afară, doar de prigonitori, iar dinăuntru, de cei cu tendinţe eretice sau schismatice, ori de cei ce, prin viaţa lor, nu se ridică la înălţimea morală a numelui de creştin. Rareori sesizăm, de exemplu, că un pericol îl pot reprezenta şi cei care au o râvnă foarte mare pentru Dumnezeu, dar una fără dreaptă socoteală, fără a şti „fiii cărui Duh sunt” (Cf. Luca 9, 55). Şi mai rar sau deloc recunoaştem un potenţial pericol acolo unde ne aşteptăm mai puţin: la conducerea creştină a unui stat sau la slujitori ai Bisericii cu viaţă curată, îngerească. Asta, cu toate că Sfântul Ioan Gură de Aur atrăgea atenţia asupra acestor aspecte încă de acum şaisprezece secole.
Tema e cu atât mai actuală cu cât adesea ne plângem şi noi că Biserica are cel mai mult de suferit, din afara sa, de la cei ce deţin Puterea (sub varii forme), iar din interiorul său, de la acei clerici care smintesc prin faptele lor. Încât nu puţini sunt cei care militează azi pentru a avea conducători politici credincioşi, din Biserică, ori pentru a se curăţa de „uscături” via Domnului. Dar sunt aceste deziderate realiste? Odată împlinite, vor avea ele efectele scontate? Ce ne învaţă, de fapt, istoria şi viaţa de zi cu zi?
Pentru a ne lămuri, vom apela la reflecţiile celui care a păstorit o vreme în Constantinopolul devenit noua capitală imperială, în locul Romei. Om cu viaţă sfântă şi neînduplecat în a mustra public păcatul şi nedreptatea, chiar şi când le sesiza la feţe împărăteşti, Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă, cumva contrariant: „Când pe tronul împărătesc se urcă unul care mărturiseşte aceeaşi credinţă în Dumnezeu ca şi noi, religia se moleşeşte. Atât de puţină nevoie are să fie îmboldită de cinstirile ce i le dau oamenii! Dar când stăpâneşte un împărat necredincios, care ne prigoneşte pe toate căile şi ne acoperă cu mii şi mii de rele, atunci religia noastră biruieşte, atunci ajunge mai strălucitoare, atunci e timp de răsplăţi şi de trofee, atunci e prilej de cununi, de strigări şi de curaj” (Sfântul Ioan Gură de Aur, „Predici la sărbători împărăteşti şi Cuvântări de laudă la sfinţi”, Editura Basilica, Bucureşti, 2015, pp. 342-343). Derutant, nu? Te-ai aştepta ca acest păstor cu un simţ misionar de excepţie să susţină că e un lucru bun pentru Biserică să fie unul „de-al nostru” la putere. Or, el atrage atenţia asupra unei„moleşeli” care ispiteşte, în acest caz, pe cei credincioşi şi viaţa Bisericii, în ansamblul ei. Iar consideraţiile Sfântului Ioan Gură de Aur se bazează pe experienţa a doar câteva zeci de ani în care Imperiul a avut conducători creştini. Ce să mai spunem noi, când avem secole întregi pentru studii de caz? Cercetându-le, vom constata, cu siguranţă, că au fost numeroase lucruri bune pentru Biserică sub conduceri precum cele ale sfinţilor Constantin cel Mare sau Ştefan cel Mare. Încât nu trebuie să tragem concluzia că e musai să avem, pe acest pământ, conduceri anticreştine spre a ne mântui. Ci doar să înţelegem că e mai mare ispita pentru oamenii din Biserică atunci când sunt apreciaţi şi sprijiniţi de puterea lumească, decât atunci când sunt prigoniţi. Că la necaz omul are o credinţă mai fierbinte decât atunci când îi este bine. Că, atunci când este împresurat din toate părţile, creştinul se lipeşte mai uşor de Dumnezeu, convins fiind că nu-şi mai poate pune nădejdea în altcineva.
Continuarea pe doxologia.ro.
