Our Brand Is Christ

Cuvinte duhovnicești Februarie 13, 2016

Nu schimbăm Biserica pentru a se potrivi cu aşteptările lumii, ci o schimbăm ca să se potrivească însuşirii sale de Trup al lui Hristos, Dumnezeu-Omul. Cu cât mai mult Îl vom prezenta lumii pe Hristos, Domnul şi Mântuitorul, cu atât mai mult ne vom apropia de adevărata imagine a Bisericii ca instituţie nu doar umană, ci şi divină. Avem probleme reale de imagine doar atunci când nu ne ridicăm la înălţimea chemării de mărturisitori ai lui Hristos, când Dumnezeu nu este efectiv prezent în viaţa şi în lucrarea noastră, iar nu atunci când, din răutate sau din alte motive, suntem atacaţi şi acuzaţi pe nedrept. În acest din urmă caz suntem, de fapt, câştigători: „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte” (Ioan 15, 19).

Ați auzit de filmul american „Our Brand Is Crisis”, lansat anul trecut? Eu nu, până nu mi l-a recomandat un prieten cu insistenţă, în timpul unei discuţii despre cât de mult contează în lumea de azi strategiile de comunicare, despre cât de mult poate influenţa percepţia publicului un marketing adecvat. Din punct de vedere artistic, nu pot să spun că filmul regizat de David Gordon Green m-a impresionat (de altfel, nici nu a prins lista scurtă a filmelor nominalizate pentru a 88-a ediţie a premiilor Oscar). Dacă putem vorbi, totuşi, de o anumită calitate a peliculei este, în primul rând, pentru prestaţia de excepţie a doi mari actori: Sandra Bullock şi Billy Bob Thornton. Sandra Bullock este sclipitoare, realmente, în rolul consultantului politic Jane Bodine, o femeie convinsă să se implice în campania electorală a lui Pedro Ignacio Castillo, un fost preşedinte al Boliviei. Acesta ţinteşte din nou la cea mai înaltă funcţie în stat, deşi sondajele îl plasează pe locul cinci, la 28 de procente distanţă de primul clasat. Situaţia disperată a lui Castillo constituie o adevărată provocare pentru o specialistă precum Jane Bodine, dornică să demonstreze că nu-şi merită supranumele de „Calamity” (Dezastru), atribuit de presă după o campanie electorală din Statele Unite, în care a fost acuzată că ar fi lansat un zvon, în urma căruia fiica contracandidatului s-a sinucis. Problema e că actualul său client, Castillo, nu doar că stă foarte prost în sondaje, dar mai este şi un om arogant, lipsit de carismă, extrem de nepopular din pricina anumitor privatizări făcute pe timpul mandatului său de preşedinte şi pentru înăbuşirea protestelor de atunci, soldate cu morţi în rândul manifestanţilor. Aparent, şanse aproape zero pentru un astfel de om să câştige bunăvoinţa unui electorat sărăcit şi dornic de o schimbare care să ţină departe Bolivia de puterile străine şi de instituţii precum Fondul Monetar Internaţional.

Situaţia se schimbă, însă, din momentul în care, la una dintre ieşirile publice ale lui Castillo, un cetăţean sparge, la propriu, câteva ouă în capul acestuia. Totul este pus la cale de strategii principalului favorit la alegeri, cu scopul de a-l provoca pe fostul preşedinte să reacţioneze violent. Aşa se şi întâmplă, numai că Jane îl sfătuieşte pe acesta să nu-şi ceară scuze, ci să se comporte ca un om care are curajul să reacţioneze, e hotărât şi determinat să intervină în situaţii de criză. Acesta este momentul în care toată campania lui Castillo se va centra pe ideea de criză în care se află Bolivia; o criză în care ai nevoie de oameni cu sânge rece, capabili să gestioneze situaţia, astfel încât lucrurile să nu degenereze. Cu alte cuvinte, oamenii trebuie să-l aleagă pe Castillo ca preşedinte nu pentru că l-ar iubi şi l-ar dori în cea mai înaltă funcţie în stat, ci pentru că le este indusă sistematic, propagandistic, o frică: aceea că se află într-o anume criză, din care doar un anume om îi poate scoate. Vă sună cunoscut scenariul? Nu-i aşa că este lesne de identificat o piesă de teatru asemănătoare, jucată uneori şi pe scena noastră politică, de-a lungul timpului? Numai că la noi s-a implementat, cel mai adesea, varianta cu: „Avem de ales între două rele. Hai să alegem răul mai mic”.

Sigur, nu e rostul acestei rubrici de a găzdui comentarii pe marginea luptei politice pentru putere. Şi nici eu, mai ales în calitate de preot, nu doresc a interveni în astfel de bătălii, nu e rostul meu acesta, nu de asta m-a chemat Dumnezeu să slujesc la sfântul altar. Ceea pot spune, însă, comentând această satiră politică ce-l are ca producător pe George Clooney, este că, spre deosebire de Împărăţia Spiritului (ca să vorbim în termenii unui filosof creştin, Berdiaev), care este edificată în şi din Iubireîmpărăţia cezarului este una ce rezistă doar prin inducerea fricii.

Continuarea pe doxologia.ro.