Împărtăşirea cu (ne)vrednicie

Cuvinte duhovnicești Februarie 21, 2016

Când susţinem că am fi vrednici, atunci suntem cei mai nevrednici în a ne împărtăşi. De aceea, în toată rânduiala sau canonul pe care-l facem înainte de a ne împărtăşi nu afirmăm niciodată că am fi vrednici spre aceasta, ci în permanenţă şi în multe feluri ne arătăm a fi nevrednici de o asemenea cinste. În rugăciunea a patra sunt enumerate atât de multe păcate încât spunem, o dată cu Sfântul Simeon Metafrastul, că „am ajuns cu totul sălaş diavolului”. Imediat însă ce ne vedem cu totul vinovaţi şi nevrednici de cuminecare, ne exprimăm, în acest canon de rugăciune, o aceeaşi nădejde: anume că nimic din aceste fărădelegi ale noastre n-ar putea „birui iubirea Lui dumnezeiască”.

Problema împărtăşirii din Sfintele Taine cu (ne)vrednicie este una de permanentă actualitate, duhovnicii legând sau dezlegând la spovedanie, funcţie de modul în care se raportează la ea. Din Sfânta Scriptură, reperul cel mai des folosit este cuvântul pe care-l adresează Sfântul Apostol Pavel corintenilor: „Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului. De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit. Căci de ne-am fi judecat noi înşine, nu am mai fi judecaţi. Dar, fiind judecaţi de Domnul, suntem pedepsiţi, ca să nu fim osândiţi împreună cu lumea” (I Corinteni 11, 28-32). Din modul în care îi ceartă apostolul neamurilor, înţelegem că nici creştinii acelor timpuri, care se împărtăşeau foarte des, nu erau lipsiţi de păcate. Ce li se reproşează este că nu-şi vedeau, nu-şi cercetau şi nu-şi mărturiseau aceste păcate, că stricau rânduiala de atunci şi nu mai mâncau la comun masa de dinainte de frângerea pâinii, precum era la început, că se făceau vinovaţi, astfel, şi de ruperea comuniunii, de împărţirea în „bisericuţe”: „Când vă adunaţi deci laolaltă, nu se poate mânca Cina Domnului; căci, şezând la masă, fiecare se grăbeşte să ia mâncarea sa, încât unuia îi este foame, iar altul se îmbată. N-aveţi, oare, case ca să mâncaţi şi să beţi? Sau dispreţuiţi Biserica lui Dumnezeu şi ruşinaţi pe cei ce nu au? Ce să vă zic? Să vă laud? În aceasta nu vă laud” (I Corinteni 11, 20-22).

Pe de altă parte, nici cei care au viaţă curată şi conştiinţă eclesială nu pot spune despre ei înşişi că sunt vrednici spre a se împărtăşi „cu Sfântul trup al Domnului. Mai întâi, pentru că este atât de strălucitoare măreţia acestei mane cereşti, încât nimeni în acest trup de lut n-o primeşte pe meritul său, ci din dărnicia Domnului; şi în al doilea rând, pentru că nici unul nu poate fi atât de ferit de loviturile acestei lumi, încât ele să nu-i trimită măcar săgeţi rare şi uşoare ale păcatelor”(Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, Partea a III-a, în PSB, vol. 57, EIBMBOR, 1990, p. 696). Când susţinem că am fi vrednici, atunci suntem cei mai nevrednici în a ne împărtăşi. De aceea, în toată rânduiala sau canonul pe care-l facem înainte de a ne împărtăşi nu afirmăm niciodată că am fi vrednici spre aceasta, ci în permanenţă şi în multe feluri ne arătăm a fi nevrednici de o asemenea cinste. În rugăciunea a patra sunt enumerate atât de multe păcate încât spunem, o dată cu Sfântul Simeon Metafrastul, că „am ajuns cu totul sălaş diavolului”. Imediat însă ce ne vedem cu totul vinovaţi şi nevrednici de cuminecare, ne exprimăm, în acest canon de rugăciune, o aceeaşi nădejde: anume că nimic din aceste fărădelegi ale noastre n-ar putea „birui iubirea Lui dumnezeiască”.

Continuarea pe doxologia.ro.