Opusul iubirii nu e ura, ci frica

Cuvinte duhovnicești Martie 13, 2016

O maică stareţă, întrebată fiind de ce Domnul foloseşte un limbaj atât de dur atunci când vine vorba de Judecată, de ce ne ameninţă cu iadul, a răspuns în felul următor: „Eu îmi imaginez că Dumnezeu procedează precum mama mea în copilărie, adică în anii ´50. Când ieşeam afară, la ţară fiind, mă avertiza pe un ton aspru să am grijă cum mă îmbrac, în sezonul rece. «Dacă răceşti, te omor!» – spunea ea. Evident, când se întâmpla să răcesc, nu mă omora, dimpotrivă, atunci avea cea mai mare grijă de mine. Venea la patul meu cu tot felul de bunătăţi, mă mângâia, atunci mâncam şi eu supă de pui, căci carnea era ceva rar la mesele noastre de oameni săraci”. Aşadar, înţelegem că Dumnezeu caută să ne înfricoşeze acum, ca să nu alegem în veşnicie calea suferinţei şi a chinurilor, să evităm, după moartea biologică, „moartea cea de a doua” (Cf. Apocalipsa 21, 8).

În Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi se rostesc cuvinte grele la adresa celor ce nu au milă şi dragoste faţă de cei mai neputincioşi decât ei. Fiul Omului spune celor de-a stânga Sa, care „vor merge la osândă veşnică”:  „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25, 41). Pare că avem aici un Dumnezeu aspru, necruţător în judecată, incompatibil cu Dumnezeul Care „este iubire” (I Ioan 4, 8). În fapt, citind cu atenţie textul Evangheliei, sesizăm că tocmai pentru că ne iubeşte, Dumnezeu ne respectă libertatea şi alegerile noastre. Cei care nu L-au căutat pe Dumnezeu, nu L-au dorit şi nu L-au iubit la modul concret, nu teoretic, prin grija şi prin dragostea manifestată faţă de oameni, au libertatea să stea, în continuare, departe de El, în afara comuniunii de iubire. Căci nu se spune în text că Dumnezeu „îi va trimite la osândă”, ci se menţionează că „ei vor merge la osândă”. Aceluia care va refuza iubirea aici, pe pământ, când va fi Judecata de Apoi i se va permite „să meargă” sau „să se ducă” la „locul” pe care şi l-a ales – cel al neiubirii –, împreună cu îngerii căzuţi (diavolii), care s-au rupt de bunăvoie de iubirea lui Dumnezeu. Refuzând comuniunea cu Dumnezeu, omul alege compania demonilor, companie care nu se poate să nu ne înfricoşeze.

Mai sunt şi alte locuri din Evanghelie în care Mântuitorul caută să ne conştientizeze asupra consecinţelor ce survin atunci când alegem păcatul (adică neiubirea). El ne înfricoşează vorbind de gheenă, de „plângerea şi scrâşnirea dinţilor”, de „viermele care nu doarme”, tocmai pentru că ştie neputinţa noastră de a accesa limbajul iubirii. Nu face decât să vorbească pe limba noastră actuală, singura de care ştim atunci când suntem în păcat – şi care este frica. O maică stareţă, întrebată fiind de ce Domnul foloseşte un limbaj atât de dur atunci când vine vorba de Judecată, de ce ne ameninţă cu iadul, a răspuns în felul următor: „Eu îmi imaginez că Dumnezeu procedează precum mama mea în copilărie, adică în anii ´50. Când ieşeam afară, la ţară fiind, mă avertiza pe un ton aspru să am grijă cum mă îmbrac, în sezonul rece. «Dacă răceşti, te omor!» – spunea ea. Evident, când se întâmpla să răcesc, nu mă omora, dimpotrivă, atunci avea cea mai mare grijă de mine. Venea la patul meu cu tot felul de bunătăţi, mă mângâia, atunci mâncam şi eu supă de pui, căci carnea era ceva rar la mesele noastre de oameni săraci”. Aşadar, înţelegem că Dumnezeu caută să ne înfricoşeze acum, ca să nu alegem în veşnicie calea suferinţei şi a chinurilor, să evităm, după moartea biologică, „moartea cea de a doua” (Cf. Apocalipsa 21, 8). Numai că dragostea Lui, pe care ne-o arată şi acum, şi pe care ne-o va arăta şi la întâlnirea cu El, la Judecată, va fi receptată de oameni în funcţie de cum şi cât şi-a deschis fiecare inima către iubire. Atunci, în Ziua de Apoi, vom vedea în mod deplin că alternativa laiubire este frica, nu ura, cum ne spune dicţionarul de antonime. Ura – deşi nu e de dorit să o avem în inimă – este, totuşi, o stare mai „fluidă”, ce se poate lesne transforma în iubire. Privind cât de uşor trec anumite cupluri, succesiv, prin stări de dragoste şi de ură, înţelegem cât de subţire este, adesea, graniţa dintre cele două. Până şi Apocalipsa ne arată că este de dorit să fie omul „sau rece, sau fierbinte, numai căldicel să nu fie” (Cf. 3, 15-16).

Continuarea pe doxologia.ro.