Cel mai greu le este celor care nici nu vor să-şi conştientizeze propriul iad, nici nu vor să se deschidă către Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos. Însă cum nu te poţi împotrivi unei realităţi, unii ca aceştia ajung lesne să obiectiveze ceea ce neagă înlăuntrul lor. Iadul lor translează din stare subiectivă, în realitate obiectivă. Asta la început. Nebunia merge apoi mai departe, iar ei ajung să creadă că singura lor problemă este tocmai acest iad „exterior”, nu iadul propriu. Dintre aceştia se ridică pe pământ cei ce vor să schimbe lumea, fără a se schimba pe ei înşişi. Tocmai aceştia sunt la originea atâtor catastrofe din istoria omenirii, ei sunt cei ce, de-a lungul istoriei, au clădit imperii ori au impus ideologii precum marxism-leninismul sau, mai recent, corectitudinea politică... Iar unde este iad apare, în chip firesc, şi nevoia unei eliberări, şi cea a unui mesia.
Iadul este o realitate. Dar nu una plasată doar dincolo de moartea omului, ci una pe care o cunoaştem încă de aici şi de peacum. Iadul nu este atât un loc în care mergem, ci mai degrabă o stare pe care o putem lăsa să ne cuprindă: „Iadul (...) nu trebuie socotit ca un loc în spaţiu care poartă acest nume, ci ca ceva nevăzut şi nematerialnic, în care sufletul îşi duce mai departe viaţa, după cum ne învaţă Scriptura” (Sfântul Grigorie de Nyssa, „Dialogul Despre suflet şi înviere”, în PSB, vol. 30, EIBMBOR, 1998, p. 378). Mai exact, „iadul este orice păcat, întrucât face sufletul stăpânit de el, întunecat, fără formă şi corupt” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, „Ambigua”, în PSB, vol. 80, EIBMBOR, 1983, p. 326). Cuvântul„păcat” nu spune mare lucru omului de azi, imoral sau amoral, convins fiind, precum anticul Protagoras, că „omul este măsura tuturor lucrurilor”. Şi totuşi, se poate spune, pe limba omului contemporan, că iadul înseamnă chin sufletesc, ură, violenţă, resentiment, deznădejde, dorinţă pătimaşă, adicţie, codependenţă, incapacitate de a iubi sau de a fi recunoscător... În fine, iadul este orice stare diferită de aceea în care gustăm pacea, bucuria, dragostea, răbdarea, nădejdea, smerenia – toate acestea trăite dumnezeieşte, adică deplin, desăvârşit şi necondiţionat.
Care om poate susţine că nu gustă acum ceva din această „stare de iad”? Iar dacă vrem să rămânem în ea, să o lăsăm să crească în noi şi să se perpetueze veşnic, avem acest drept. Dumnezeu nu îngrădeşte nicicum libertatea noastră: aşa cum ne cheamă la El, să ne ofere bunătăţile Împărăţiei Cerurilor, tot aşa ne îngăduie şi să ne depărtăm de El. Vorba aceea: dragoste cu sila nu se poate! Dar dacă vrem să ieşim din iad, trebuie să înţelegem două lucruri. Mai întâi, că suferinţa noastră nu este urmarea unei pedepse divine, căci Dumnezeu nu poate să facă rău cuiva. Sfinţi precum Isaac Sirul sau Simeon Noul Teolog vorbesc de focul iadului ca de lumina înflăcărată a iubirii lui Dumnezeu faţă de om, receptată însă de oameni în funcţie de alegerea lor: cei ce s-au deschis iubirii o primesc cu bucurie, ceilalţi se chinuie văzând că sunt iubiţi, în timp ce ei au ales să nu iubească. Sau, ca să folosim cuvintele Sfântului Vasile cel Mare: „Suferinţele din iad nu au autor pe Dumnezeu, ci pe noi înşine” (citat din „Omilii şi cuvântări”, în PSB, vol. 17, EIBMBOR, 1986, p. 436).
Continuarea pe doxologia.ro.
