De ce S-a comportat aşa Domnul? De ce a ţinut să scandalizeze şi să zgândăre toată răutatea din oameni, fariseismul, viclenia şi făţărnicia? De ce a îngăduit şi a provocat situaţii în care aceştia să-şi arate micimea sufletească, să scoată din ei toată invidia sau laşitatea? De ce nu i-a tratat mai cu delicateţe, ştiindu-i cât sunt de neputincioşi?
Greu de primit şi de pus în practică acest cuvânt: „Celui ce te loveşte peste obraz, întoarce-i şi pe celălalt” (Luca 6, 29). Suntem îndemnaţi, aşadar, nu doar să nu reacţionăm la lovitura primită, ci să ne mai şi arătăm disponibilitatea de a primi o alta. Dar – vor spune unii – nu e suficient că o răbdăm pe prima? De ce trebuie să mai şi întoarcem celălalt obraz? Nu cumva, prin aceasta, celălalt se va simţi încurajat să ne facă şi mai mult rău? Nu cumva celălalt se va aprinde şi mai mult de mânie, interpretând nu ca blândeţe şi dragoste, ci drept sfidare atitudinea noastră, considerându-ne provocatori? Uimitor e că se poate interpreta şi aşa întreaga situaţie. Însuşi Domnul Iisus i-a provocat sistematic pe cei cu care a fost contemporan acum două mii de ani. A făcut multe minuni, a făcut mult bine tuturor celor ce L-au primit şi au acceptat ajutorul Lui, dar adesea a făcut-o fără nici un fel de diplomaţie, nu a menajat deloc sensibilităţile şi idiosincraziile – mai ales ale „fariseilor şi cărturarilor făţarnici” (a se vedea întreg capitolul 23 din Evanghelia după Matei, în care Mântuitorul are un discurs extrem de dur la adresa acestora). Spre exemplu, deşi cunoaşte obsesia lor pentru o cinstire habotnică a zilei de odihnă (sabatul), niciodată nu a ezitat a face minuni în această zi în care, după concepţia lor, nici măcar a face un om sănătos nu ar fi permis, fiindcă e „o lucrare”. Înainte de a vindeca pe cel cu mâna uscată, spre exemplu, Iisus se adresează celor de faţă, spunând: „Se cuvine, sâmbăta, a face bine sau a face rău, a mântui un suflet sau a-l pierde? Dar ei tăceau; şi, privindu-i pe ei cu mânie şi întristându-Se de învârtoşarea inimii lor, a zis omului: Întinde mâna ta! Şi a întins-o, şi mâna lui s-a făcut sănătoasă. Şi ieşind, fariseii au făcut îndată sfat cu irodianii împotriva Lui, ca să-L piardă” (Marcu 3, 4-6). Aceasta nu a fost singura situaţie în care iudeii au vrut să-L omoare, ca reacţie la cuvintele rostite de Domnul sau la minunile săvârşite (cum a fost, mai ales, după învierea lui Lazăr).
Nici pe apostolii Săi nu i-a menajat Mântuitorul. Chiar înainte de a primi să fie răstignit, a acceptat ca o femeie să verse pe capul Său „mir de nard curat”, iar ucenicii „s-au mâniat şi au zis: De ce risipa aceasta? Căci mirul acesta se putea vinde scump, iar banii să se dea săracilor” (V. Matei 26, 7-9). Mai mult, acesta a fost momentul care practic l-a determinat pe Iuda Iscarioteanul să se ducă la arhierei şi să-L vândă lor pe treizeci de arginţi. Iuda a fost cel mai afectat de „risipa” făcută (preţul mirului, adică trei sute de dinari, era echivalentul venitului pe un an al unui lucrător agricol), dar nu pentru că-i păsa de săraci, ci pentru că banii ar fi ajuns la el şi, „având punga, lua din ce se punea în ea” (Ioan 12, 6).
De ce S-a comportat aşa Domnul? De ce a ţinut să scandalizeze şi să zgândăre toată răutatea din oameni, fariseismul, viclenia şi făţărnicia? De ce a îngăduit şi a provocat situaţii în care aceştia să-şi arate micimea sufletească, să scoată din ei toată invidia sau laşitatea? De ce nu i-a tratat mai cu delicateţe, ştiindu-i cât sunt de neputincioşi?
Continuarea pe doxologia.ro.
