Dacă te uiţi la Cruce şi vezi, mai întâi, piroanele care-L ţintuiesc pe Iisus Nazarineanul de lemn, înseamnă că frica încă îţi stăpâneşte inima. Dacă, însă, atunci când te uiţi la Cruce privirile îţi sunt furate mai degrabă de chipul blând şi luminos, de braţele deschise a îmbrăţişare, atunci înseamnă că ai început să cunoşti Iubirea.
Paştile sunt momentul în care conştientizăm, mai mult ca în oricare altă perioadă a anului, că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a suferit cumplită moarte pe Cruce. Încercăm să ne identificăm cu suferinţa Lui, să empatizăm, să înţelegem cât de mare a fost durerea Lui în momentele în care a fost bătut, biciuit, spânzurat pe lemn... E copleşitor totul, însă există un risc foarte mare, acela de a rămâne la aspectele omeneşti ale Răstignirii şi a lua totul în tragic. Or, nu despre durere este vorba atunci când Îl mărturisim pe Hristos Cel Răstignit. Dacă totul se reduce la asta, nu am înţeles nimic din jertfa Domnului. Rămânem la o interpretare conformă cu mintea noastră cea îngrozită de perspectiva suferinţei şi cu o inimă ce nu a gustat din dragostea dumnezeiască. În faptul Răstignirii nu despre suferinţă şi chin este vorba, ci despre dragoste. Dacă te uiţi la Cruce şi vezi, mai întâi, piroanele care-L ţintuiesc pe Iisus Nazarineanul de lemn, înseamnă că frica încă îţi stăpâneşte inima. Dacă, însă, atunci când te uiţi la Cruce privirile îţi sunt furate mai degrabă de chipul blând şi luminos, de braţele deschise a îmbrăţişare, atunci înseamnă că ai început să cunoşti Iubirea. Înainte de a Se întrupa Hristos, se spunea că „iubirea ca moartea e de tare” (Cântarea cântărilor 8, 6). După venirea Lui în lume, după crucificarea Sa şi, mai ales, după Învierea Sa, putem spune că iubirea e mai tare decât moartea. Prea mult se pune accent pe faptul că abia întrucât a înviat Hristos, atunci putem spune că moartea a fost învinsă. Prea puţin se vorbeşte despre faptul că El, chiar pe Cruce fiind, ne-a arătat ce putere teribilă are dragostea. Că moartea nu îndrăznea să se atingă de El pe Cruce, dacă El nu o striga „cu glas mare” (Cf. Matei 27, 50).
Putem înţelege mai bine diferenţa dintre cele două perspective diferite de a recepta acest moment esenţial în istoria mântuirii omului – Răstignirea Domnului –, analizând două icoane din spaţii spirituale diferite. Prima este o creaţie de la începutul secolului XVI, aparţinând pictorului Matthias Grünewald, şi ne prezintă un chip desfigurat de durere, un trup plin de răni şi de spini, buze vinete... E atâta carnalitate acolo încât, precum lui Dostoievski, odinioară, în faţa unui tablou de Hans Holbein cel Tânăr, îţi vine greu să crezi că mai e posibilă Învierea.
Continuarea pe doxologia.ro.
