Ca şi alte aspecte ale vieţii creştine, şi ascultarea faţă de părinţi trebuie tratată cu mult discernământ. Ea nu trebuie să fie nici absolută, nici relativizată, adaptată slăbiciunilor sau patimilor noastre. Reperul absolut este Dumnezeu, iar ghid ne este iubirea practică.
Relaţia cu părinţii noştri după trup este una cu totul specială. Prin ei, din carnea şi din sângele lor, Dumnezeu ne-a dăruit viaţă şi ne-a adus pe pământ. Dumnezeu Însuşi se numeşte cu numele de Tată. Paternitatea divină merge până într-acolo încât covârşeşte pe cea biologică: "Şi tată al vostru să nu numiţi pe pământ, că Tatăl vostru unul este, Cel din ceruri" (Matei 23, 9). Acesta nu este un îndemn la a ne lepăda, a ne rupe cu totul de tată sau de mamă. Chiar şi cuvântul spus după crearea femeii, întărit apoi de Hristos Domnul (Cf. Matei 19, 5 şi Marcu 10, 7), cum că "va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup" (Facerea 2, 24), nu e o instigare la ruperea relaţiilor cu părinţii, ci o evocare a unităţii la care sunt chemaţi bărbatul şi femeia (o unire pe care numai Dumnezeu o poate pecetlui, bineînţeles). O dovadă e că între poruncile Decalogului se află şi aceasta, cea de a cincea: "Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie" (Ieşirea 10, 12). Mai mult, în perioada veterotestamentară, celor vinovaţi de grave încălcări ale acestei porunci li se aplica pedeapsa capitală: "Cel ce va bate pe tată sau pe mamă să fie omorât" (Ieşirea 21, 15); "Cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, acela să fie omorât" (Ieşirea 21, 17).
În Noul Testament, întâlnim afirmaţii ale Mântuitorului care ar putea sminti pe un cititor mai superficial sau neiniţiat în viaţa creştină. Există pasaje de genul: "Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa. Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui" (Matei 10, 34-36); "Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă (...) nu poate să fie ucenicul Meu"(Luca 14, 26). Ele nu contrazic porunca de a cinsti pe părinţi, pe care Hristos o reiterează în predicile sale. Aici aflăm o primă limită a supunerii sau a respectului datorat celor ce ne-au născut şi crescut. Orice credincios este dator a asculta mai mult de Dumnezeu, decât de oameni (Cf. Faptele Apostolilor 5, 29). Cu alte cuvinte, nu putem invoca dragostea pentru părinţi, pentru a nu asculta de Dumnezeu sau pentru a face păcatele la care ne-ar îndemna aceştia. Cu cât ne apropiem mai mult de Domnul, cu atât se rupe acea legătură naturală pe care o aveam cu ei. Dar această "rupere" ne ajută să construim o legătură nouă cu ai noştri, în duhul şi în libertatea lui Dumnezeu. E ca atunci când moare omul şi sufletul se desprinde cu greu de trup, pentru că între ele există o legătură firească, naturală. Nefirească este moartea, adică separarea lor. Însă este necesară această separare temporară pentru ca reunirea lor să se facă apoi sub auspiciile nemuririi, în veşnicie. Aşa este şi cu relaţiile de familie: "Nu este nici unul care a lăsat casă, sau femeie, sau fraţi, sau părinţi, sau copii, pentru Împărăţia lui Dumnezeu, şi să nu ia cu mult mai mult în vremea aceasta, iar în veacul ce va să vină, viaţă veşnică" (Luca 18, 29-30).
Continuarea pe doxologia.ro.
