Cine ne va despărţi pe noi?

De câteva zile mă aflu în Spania, fiind găzduit, împreună cu familia şi cu trei dintre ucenici (deocamdată!), la un centru misionar ce are drept nucleu Mănăstirea „Sfânta Cuvioasă Parascheva”. Este practic singura mănăstire românească din Spania, situată în marginea unei mici localităţi, Vilaller, din Munţii Pirinei, la graniţa cu Franţa. Preasfinţitul Părinte Timotei al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei şi Portugaliei a binecuvântat a ne stabili aici, cu gândul că am putea întări lucrarea Bisericii din această zonă. Evident, acest lucru nu poate fi posibil decât dacă noi înşine ne vom dedica mai mult rugăciunii şi studiului cărţilor sfinte, dacă vom intra în ritmul duhovnicesc pe care orice viaţă de obşte îl presupune. În clădirea generoasă ca spaţiu (vezi foto), în care a funcţionat un seminar de vară catolic şi care este oferită acum ortodocşilor români, se organizează tabere de vară şi de iarnă pentru tineri. În acelaşi timp, ea este şi un loc de retragere pentru preoţii români din Spania şi pentru familiile lor sau pentru pelerinii care vin şi de la sute de kilometri distanţă. Cu alte cuvinte, un loc şi o zonă care oferă bune condiţii celor ce vor să se dedice mai mult vieţii trăite în Hristos Domnul.

Fiind persoană publică, mai ales prin prisma funcţiei de purtător de cuvânt al Arhiepiscopiei Iaşilor, nu-mi făceam iluzii că această retragere a mea va trece neobservată. Mă aşteptam şi ca plecarea mea din Iaşi să stârnească unele nedumeriri. E cumva firesc să te întrebi de ce ar renunţa un preot la o parohie în centrul Iaşului şi la funcţia de consilier cultural pentru a se stabili la aproape 3.000 de kilometri distanţă de casă, de cei din familie şi, nu în ultimul rând, departe de o comunitate atât de unită şi de dedicată lui Dumnezeu precum cea de la Talpalari. Mai ales că aici, în Spania, nu am venit pentru vreo funcţie sau pentru a fi parohul vreunei comunităţi mari de români, ci pentru a fi preot misionar, cu mila lui Dumnezeu şi cu sprijinul celor ce au bunăvoinţa de a susţine o astfel de lucrare. Toate acestea ar fi fost suficiente elemente pentru o ştire, dacă cineva chiar ar fi fost preocupat de un astfel de subiect. Însă m-a mâhnit foarte tare graba cu care s-a speculat, în diferite medii, pe seama plecării mele. S-a sugerat că plecarea mea ar avea vreo legătură cu anumite dezbateri pe marginea Sinodului din Creta sau că aş fi avut vreo neînţelegere cu persoane din conducerea Mitropoliei. De aceea nu voi ezita, oricând voi fi solicitat, să mărturisesc public că plecarea mea din Iaşi nu are absolut nici o legătură cu vreun eveniment bisericesc, cu vreo persoană anume sau cu vreo neînţelegere de orice fel. Ca în toţi aceşti ani, din 2008 încoace, îl susţin fără nici un fel de rezerve pe Părintele Mitropolit Teofan, cu recunoştinţa celui care a învăţat enorm de la Înaltpreasfinţia Sa în plan teologic, duhovnicesc, administrativ etc. Mă doare când văd că un astfel de ierarh atât de deschis dialogului şi dedicat întru totul eparhiei sale este atacat pe nedrept şi mă rog lui Dumnezeu să lumineze şi să aducă pace în minţile şi în inimile tuturor celor ce provoacă tulburare în Eparhia Iaşilor.

De altfel, plecarea mea din Iaşi nu o pot vedea ca pe una definitivă, deşi numai Dumnezeu poate cunoaşte acum dacă va fi pentru mai mult sau mai puţin de un an. Cert este că în fiecare lună voi reveni în cetatea Sfintei Parascheva pentru câteva zile, spovedind şi slujind în ctitoria cantacuzinilor de la Talpalari (deci nici vorbă de a „rupe legături”). 

Continuarea pe doxologia.ro.