Empatia

Empatia, este puntea către inimă, este capacitatea omului de a trăi emoțiile și gândurile altora, este condiţia unei comunicări interumane bune. În același timp ea este capacitatea de a recunoaște sentimentele (cum ar fi tristețea sau fericirea) care sunt experimentate de către o altă persoană, chiar dacă aceasta nu le exprimă explicit. Prin empatie ajungi să resimti ceea ce simte o altă persoană la un nivel emoţional foarte profund, este posibilă înțelegerea, acceptarea punctului de vedere al celuilalt (în locul judecării acțiunilor celorlalţi), evitarea conflictelor și grija pentru celălalt. „Empatia este acea trăsătură de caracter care poate schimba lumea".  

Compasiunea reprezintă capacitatea de a recunoaște suferința altor persoane şi dorința de a-i ajuta. Ea implică mai mult decât simpla înțelegere a emoţiilor celorlalți, este legată de acțiune şi de dorința de a alina suferința.

Empatia înseamnă capacitatea de a înțelege ce simte o altă persoană, în timp ce compasiunea implică simțirea unei îngrijorări față de suferința cuiva sau a unei bucurii față de realizarea cuiva.  

Un semn al lipsei de empatie este absența remușcărilor sau a sentimentului de vinovăție după ce am rănit pe cineva. Persoanele empatice își recunosc greșelile și, în mod normal, se simt rău când fac ceva care afectează negativ pe altcineva. Însă cei lipsiți de empatie nu experimentează acest tip de disconfort și nu își modifică comportamentul în consecință.

Copilul a cărui dezvoltare afectivă (nevoia de a se simți iubit și înțeles, de a avea reguli pentru a putea crește frumos, de a se simți în siguranță în familia lui) a fost puternic afectată în copilărie, a distrus empatia din el, pentru a putea suporta condiţiile de trai, umilințele. Din păcate mai târziu, lipsa de empatie a unui astfel de copil devenit adult, se reflectă pe toate planurile, având consecințe negative atât în societate, în familia sa, cât şi în mediul profesional.

Aș vrea să scriu câteva rânduri despre empatia dintre oameni, şi vreau să mă refer în special la acele persoane care-l caută pe Dumnezeu, la creștinul practicant, doritor de mântuire.

Observând şi diferențele dintre oameni, vom înțelege cum se poate manifesta empatia diferit în creația Lui Dumnezeu (omul făcut după chipul şi asemănarea Lui). Vedem lângă noi oameni introvertiţi sau extrovertiţi, oameni atașați sau indiferenți, oameni sensibili sau împietriți fără voia lor, oameni care au mai multă sau mai puțină dragoste în inima lor, oameni care îşi pot exprima mai mult sau mai puțin dragostea față de aproapele. Toate aceste sentimente amintite mai sus, nu țin nici de câtă carte a citit cineva în viață, nici de câtă avere a adunat, şi nici de ce vârstă are fiecare. Asta arată că empatia dintre două sau mai multe persoane nu poate fi îngrădită decât în plan spiritual de neputințele noastre sufleteşti. Chiar dacă, odată cu vârsta empatia ar trebui sa fie mult mai prezentă în om, nu tuturor celor care au înaintat în viață li se întâmplă asta.      

Dacă atunci când mergem la biserică suntem puțin atenţi la aproapele nostru Mircea observăm că are o atenție sporită la toţi oamenii care trec pe lângă el. Stă la intrarea în biserică, iar cu privirea îi întâmpină pe toţi cei care sunt în preajma lui. Văzând mâna lui întinsă şi auzind eventual exprimată dorința lui de a primi un bănuţ („Nu aveți un bănuţ și pentru mine, vă rog?”), Mircea nu poate fi neobservat. Atât locul în care stă, atenţia lui, vorbele cât de puţine, mâna întinsă către tine, te fac să-l observi şi să înţelegi în primul rând că vrea ceva de la tine. În cazul de față Mircea îşi exprima nevoia lui de a primi ceva material, care îl ajută să supravieţuiască (măcar pentru următoarea perioadă). Dacă a primit ceva imediat generozitatea îţi este răsplatită printr-un zâmbet şi o vorbă de mulțumire. În felul acesta putem fi martorii unei legături create între cei doi: între cel care a fost atent cu el şi Mircea, care urmează să se bucure câteva zile de rezultatul exprimării nevoii lui de a primi ceva, de la cei care îi sunt aproape măcar duminica.        

Nu am văzut pe nimeni (în afara celorlalţi nevoiaşi din acelaşi perimetru) să se apropie de el ca să discute cu el, să-şi exprime bucuria în fața unui alt chip al lui Dumnezeu, să-l îmbrăţiseze şi să trăiască un moment de compasiune față de un nevoiaș, care poate fi un moștenitor al împărăției lui Dumnezeu.  În timp, el s-a obişnuit cu această stare, se limitează la condiţia lui care îi aduce măcar strict folosul material de care are nevoie şi probabil că nici nu mai așteaptă să se schimbe ceva esenţial în relația cu semenii lui. El pare multumit doar de acest mic segment al atenţiei pe care a primit-o, pentru el, asta fiind poate baza supraviețuirii. Chiar dacă nimeni nu şi-a deschis inima faţă de el în ziua aceea, dar faptul că unele persoane şi-au deschis doar portofelul, îl face să plece mulțumit către casă.    

Această generozitate arătată către Mircea în primul rând poate fi interpretată ca o manifestare a dragostei față de aproapele, pe care îl vezi neajutorat, poate fi o mărturisire a unei compasiuni a comunității sensibile la nevoia aproapelui, poate fi uneori o simplă tradiţie care ne arată prin puterea exemplului cum se poate sensibiliza şi cel care încă nu a dobânditul „curajul” să-şi ajute în acest fel aproapele.      

Pentru omul care suferă de timiditate şi îi lipsește acest curaj pe care îl are Mircea, de a-şi exprima nevoia față de cei lângă care îşi petrece câteva ore dintr-o zi, pentru omul lipsit de iniţiativă, comuniunea  cu alte persoane nu se poate manifesta, decât poate prin rugăciune.

Toată bucuria pe care o trăiește comunitatea în interiorul ei, nu este încă la îndemâna celui ce trăieşte izolat de grup, nu o poate accesa încă, datorită lipsei de curaj şi a cumințeniei sufleteşti. Am văzut oameni la biserică (mă refer în special la agapele de după slujbă) care stau retraşi, fără să vorbească cu nimeni, dar atunci când cineva îi salută, apare pe chipul lor bucuria, iar dacă şi schimbă câteva vorbe, se întrunesc toate condiţiile pentru a se deschide față de celălalt, pot comunica, anulând izolarea de grup (care pentru unii nu este o stare firească, care au nevoie de o interventie, de un ajutor din exterior pentru a deveni fireşti). Într-o astfel de legătură creată, persoana îşi poate deschide inima într-un cadru atât de prielnic cum este cel din preajma bisericii, după participarea la Sfânta Liturghie, veselindu-se de ocazia care i s-a arătat.   

Tot în această categorie a persoanelor care se izolează, intră şi unii care sunt copleşiţi de o durere, au suferit o pierdere sau altceva grav li s-a întâmplat şi nu se pot împăca încă cu ideea, iar astfel nu mai pot comunica cu nimeni, pierzând temporar frumuseţea vieţii. Din păcate cu aceste persoane nu este la fel de uşor să poţi comunica, pentru că, în primul rând îţi trebuie o puternică prezenţă a Harului în tine, pentru a nu cădea alături de el, în plasa deznădejdii de care este el cuprins.  

Un simplu salut şi un zâmbet adresat celui de lângă tine poate contribui uriaş la înfrumuseţarea vieţii lui. Dai mâna cu cineva şi simţi o energie pozitivă care ajunge în inimă. Un gest atât de mic, cu un efect atât de benefic pentru inima lui, dar şi pentru inima ta!

Pe aceste persoane care trăiesc viața lor discret, în liniște şi cu puţine legături de prietenie cu alţii, abia le poţi observa în jurul tău. Nu ies în evidență cu nimic, iar descoperirea lor te implică parcă într-o misiune de observare atentă. Pe unii dintre ei îi simţi că ar vrea să comunice cu cineva, dar cu toate încercările lor, din păcate nu se leagă nimic în sensul acesta. Dacă am vedea în acel timid care nu reușește să-şi exprime sentimentele, acea mană imaginară întinsă care spune: „Nu aveți puţină atenţie şi pentru mine, vă rog?”, asta ar fi dovada că inima noastră s-ar fi înmuiat, s-ar fi desprins de grijile cotidiene, că am făcut un prim pas spre împlinirea poruncii iubirii. Cât de mare şi de frumoasă este această misiune de a descoperi pe acela care are nevoie de ajutor, ca să poată deveni firesc?! Cât de mare este răsplata pe care o poți primi de la Dumnezeu dacă vei ajuta persoana de lângă tine, care are nevoie de atenţia ta curată?! Nu trebuie decât să-ţi deschizi inima către ea şi asta valorează însutit față de toți banii pe care i-ai putea oferi.  

Poţi descoperi o adevărată valoare în omul de lângă tine, care stătea acoperită doar de un văl de timiditate. Odată descoperită valoarea dintr-o astfel de persoană, valoarea se adaugă grupului şi grupul devine mai puternic, iar acea persoană va putea privi cu nădejde, spre alte uşi ale comuniunii întru dragoste frăţească, ce i se deschid în cale.

Toate virtuţile sunt legate de un grad de iubire, care pe de o parte vine din Duhul iubirii sălăşluit în inimă. Dragostea de Dumnezeu stimulează tot urcuşul omului, susţine toate virtuţile.

Așa cum ne spune Sf. Ioan Gură de Aur că „Nu doar săracii au nevoie de bogați ci şi bogaţii au nevoie de săraci pentru a intra în Împărăția Lui Dumnezeu”, așa şi cei virtuoşi au nevoie în viața lor nu doar de alți virtuoşi în jurul lor, ci au nevoie şi de unul mai mic în preajmă să-l poată ajuta, să facă milă cu el („întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut”).

„Cine vrea să fie între voi mai mare, să fie slujitorul vostru”. El e cel mai mare şi de aceea e Slujitorul cel mai deplin, Slujitorul de model. De aceea, Îi aducem închinarea cea mai totală, însoţită de iubirea cea mai adâncă. Fiul lui Dumnezeu cel întrupat ne-a descoperit taina domniei slujitoare şi, odată cu aceasta, paradoxala îmbinare între închinarea cea mai adâncă şi iubirea cea mai caldă. Între domnia adevărată şi slujire nu-i o contradicţie, ci ele constituie un paradox aparent. Numai păcatul mândriei le-a despărţit pe acestea două, a creat o contradicţie între ele. Căci păcatul le desface pe toate în ordinea spirituală şi în cea sensibilă, creând o falsă ordine, o ordine forţată. Numai păcatul mândriei ne-a despărţit inima de Dumnezeu şi dacă I ne închinăm, o facem mai mult de frică. Hristos a restabilit adevărata închinare faţă de Dumnezeu şi faţă de El Însuşi, revelându-ne pe Dumnezeu cel iubitor.

O soţie care are empatie față de bărbatul ei simte sentimentele şi emoţiile acestuia, îi cunoaște atât neputinţele cât şi nevoile, și îi poate fi ajutor potrivit la nevoie. Compasiunea o va ajuta să arate înţelegere față de jumătatea ei, să-l poată sprijini cu o vorbă  blândă, să-l poată mângâia cu dragostea ei şi astfel, să ofere frumuseţe căsniciei. 

Atunci când un cuplu începe să nu se mai înțeleagă foarte bine, rezolvarea imediată se regăsește în despărțire sau divorţ. Acest lucru se datorează faptului că nu mai există înţelegere, iar cei doi se tem de ideea de a fi judecat greşit de celălalt, lipsiţi fiind de o comunicare potrivită. Nu nepotrivirea de caracter este cea care distruge relaţia, ci lipsa de empatie și de răbdare (de dragoste adevărată).  

Inima e menită să fie deschisă spre Dumnezeu ca persoană şi spre oameni, cum e făcută să fie deschisă o fereastră spre cele văzute.    

Ar mai fi o categorie de oameni care se deschid față de ceilalţi, care îşi arată în felul lor dragostea față de aproapele, dar care nu sunt primiţi de grup pentru că valoarea sufletească a persoanei este considerată a fi diferită de valoarea sufletească a grupului, neridicând-se la înălţimea valorilor lor. Nu am să pot dezvolta acest subiect, pentru că este suficient de dureros pentru mine, mai ales pentru că această situaţie este prezentă şi printre copiii din biserică, dar am să amintesc totuşi o poveste despre un stareţ dintr-o mănăstire care ar avea legătură cu acest subiect delicat. Stareţul era văzut zilnic că tot plângea şi nici un călugăr nu ştia motivul. Când a fost întrebat de ce plânge, stareţul a răspuns că „este un călugăr din această obște care încă nu este în inima mea”. Simţea ca nu poate avea aceeaşi dragoste şi pentru acela care poate nu era la fel de vrednic cum erau ceilalţi călugări, în care nu erau la fel de multe virtuţi folositoare pentru el şi pentru întreaga obște, așa cum şi-ar fi dorit. Stareţul înţelegea că nu dobândise încă o dragoste desăvârșită, că încă se lupta cu acest sentiment al neîmplinirii, iar pentru aceasta vărsa lacrimi amare.    

„Plânsul este un ac de aur al sufletului … înfipt de tristețea cuvioasă în lucrarea de cercetare a inimii.”

Această maturizare precoce a copiilor din noile generaţii are ca dezavantaj micșorarea perioadei în care copilul poate trăi şi se poate comporta ca un copil. Odată ce în el se însămânțează: mândria, egoismul, judecata, lipsa de răbdare, confortul peste măsură, răzvrătirea, copilul maturizat înainte de vreme (şi aici nu mă refer decât la dobândirea unor trăsături negative care s-ar putea regăsi doar la adultul necredincios, plictisit înainte de vreme de propria-i viaţă) nu se mai poate asemăna cu pruncul la care se referea Mântuitorul Nostru când spunea: „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” pentru că toate aceste patimi dobândite i-au distrus inocenţa copilărească, i-au întinat mintea şi inima, iar astfel dispare repede amintirea unei vieţi trăite curat.

( - Vă rog să mă iertaţi că scriu ceva negativ despre copiii din biserică, dar este o constatare a mea plină de durere şi sper să fie greşită. - )

Participarea la Sfânta Liturghie ne ajută să ne însușim şi noi puterea de jertfă şi să întărim în sufletul nostru veşnica fericire a unirii iubitoare cu Hristos şi cu semenii. Dacă Hristos ne-a iubit până la a-Și da viața pentru noi şi noi luăm pildă de la El, pentru că ni Se dă în stare de jertfă, adică cu puterea de iubire şi de jertfă pentru alţii. După participarea la slujbă, omul este mai luminos, are nădejde şi bucurie în suflet, iar în această stare poate participa la agapele ce regulat se organizează în incinta bisericii. Acolo avem şansa să exersăm sentimentul de compasiune față de toţi cei care s-au rugat lângă noi în biserică. Putem fi atenţi în aceeaşi masură la toţi cei ce ne înconjoară şi să ne bucurăm de această întâlnire. Atenţia trebuie îndreptată către aproapele nu pentru a-i descoperi ceea ce greșește, ci pentru a-i descoperi valoarea ce stă ascunsă şi încă nu a fost descoperită poate de nimeni până atunci. Dacă la astfel de întâlniri, când vezi o persoană pe care ai cunoscut-o, îi știi şi numele, iar în apropierea ei tu schimbi privirea, evitând să intri în contact cu ea, tot biata timiditate este de vină, că de indiferență sau ignoranţă nu putem vorbi la omul luminos unit fiind cu Hristos Cel jertfit. Câţi dintre noi am plecat de la biserica plângând, că este cineva din acest grup care nu este în inima lui? Să se fi împietrit atât de tare inima noastră, că nu mai considerăm asta a fi o problemă?  

„...Dacă nu poți să plângi, plângi pentru aceasta.”

Ultima categorie de oameni este a celor care fac parte dintr-un grup, care au aceleaşi obiceiuri, care se vizitează regulat, care sunt sinceri şi deschişi, care în timp au dobândit o încredere unii în alţii, care nu găsesc uşor motiv de tulburare, iar dacă apare unul nu le permite baza prieteniei lor să prindă rădăcini. Aceştia sunt cei binecuvântați de Dumnezeu pentru unitatea lor, sunt acei puternici în care au nădejde cei mai firavi, că aceștia dintâi vor putea  descoperi acel frumos din inima lor, care încă este acoperit de câteva neputinţe.

Să ne ajute Dumnezeu să putem recunoaşte valoarea dintr-o persoană, să putem descoperi acel bine care este în aproapele nostru (şi care poate fi dezvoltat), ca să întreţinem aprinsă candela faptelor noastre, luminaţi fiind de lumina ce ne vine din Hristos!! 

„Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic şi luminează tuturor celor din casă."