Femeia modernă

Am să vă mărturisesc o părere a mea despre soțiile ai căror bărbați nu se ridică la nivelul lor. Am să vă scriu despre noua Evă – cea reconstruită după valorile apărute în ultima vreme, și nu după valorile biblice la care ea nu se mai poate raporta. Eva care dă viață prin nașterea de copii, care poate da viață în propria-i căsnicie, prin nașterea bucuriei în sânul familiei.   

As dori să fac o paralelă între femeia intelectuală din zilele noastre, și un intelectual stins sufletește, în persoana lui Emil Cioran, raportându-mă la importanța pe care o poate avea o persoană pentru altă persoană, din Evanghelia cu Vindecarea slăbănogului de la Vitezda. Nu mă gândesc la toți aceia care au o relație foarte apropiată cu Dumnezeu, cărora le este suficientă rugăciunea, care duc o viață curată, care nu simt partenerul de viață ca fiind indispensabil, cărora toate harismele cu care i-a binecuvântat Dumnezeu le sunt de ajutor, și nu așteaptă ajutor decât de la Dumnezeu, nu la ei mă refer (căsătoriți sau necăsătoriți fiind). Mă gândesc la toți slăbănogii care încă nu au gustat din dulceața Harului, care înțeleg că au anumite neputințe, vor să le vindece, dar nu pot singuri. 

La scăldătoarea Vitezda probabil că nu doar un singur om era neputincios, care nu putea să facă ceea ce toți ceilalți puteau să facă (să se arunce în apa vindecătoare). Probabil că în ultimii 38 de ani au mai fost și alți slăbănogi care ar fi avut nevoie de ajutor pentru a ajunge în „casa îndurării”, dar care nu au fost la fel de răbdători ca omul descris în Evanghelie, care au renunțat poate în timp, chiar la dorința lor de vindecare. Cred că Dumnezeu a îngăduit să ajungă în Evanghelie și această relatare, ca să înțelegem că există și oameni care nu se pot vindeca singuri, fără ajutorul aproapelui.

Este clar că doar Dumnezeu vindecă, ori printr-o intervenție personală, ori printr-o altă metodă îngăduită tot de El. La Scăldătoarea Vitezda din Ierusalim și acest om ar fi avut șansa vindecării dacă cineva de lângă el l-ar fi ajutat să ajungă în apă la momentul potrivit. Dumnezeu l-ar fi putut vindeca și în alt loc, dar totuși l-a vindecat acolo unde a arătat și indiferența celorlalți, sau poate neputința lor de a înțelege că cel de lângă ei poate avea nevoie mai mare de ajutor. Toți slăbănogii au nevoie ca cineva să fie lângă ei („Nu este bine ca omul să fie singur” - atenționează Dumnezeu), au nevoie să completeze ceea ce lor le lipsește și le este necesar, au nevoie de cineva care să fie atent la suferința lor, de cineva care să-i facă să nu se mai simtă singuri (câte cazuri sunt, când două persoane căsătorite, locuind în aceeași casă, se simt singure, datorită concentrării individualiste către eul propriu, sau poate pentru „nepotrivirea de caracter”?!).    

Dumnezeu a îngăduit să-l cunoaștem pe acest Cioran din scrierile lui și despre el, astfel încât să avem un exemplu foarte elocvent unde poate duce învățătura academică fără Dumnezeu, și unde blasfemia se autointitulează mistică. Toată viața a vorbit și a scris despre tot ce este negativ și nefolositor din trăirea umană, și a făcut asta cu convingerea că el este în adevărul absolut. 

Cultura lipsită de smerenie naște pretenții, recunoașterea intelectuală în societate naște  așteptări. Cioran a considerat că țara lui natală, România, nu se ridică la nivelul lui și a părăsit-o de tânăr, desconsiderând-o toată viața lui. Acest filozof rafinat și-a exersat toată viața  scepticismul și pesimismul, inducând în eroare pe acei cititori slăbiți în credință, dar cu pretenții intelectuale, că aceștia ar putea găsi valoare și adevăr în scrierile sale (sin)ucigase. 

Îmi tot vine în minte această asemănare între Cioran și femeia zilelor noastre care, conform a măcar 6 exemple pe care le am în minte, a reușit să distrugă ceea ce Dumnezeu a unit, și omul nu avea voie să despartă. S-a îndepărtat în timp de tot ce era bun din jumătatea ei, pentru că nu s-a ridicat la nivelul nevoilor sale, ca ulterior să se despartă complet.

La  scepticismul și pesimismul femeii moderne aș vrea să mă refer eu, dar și la rolul și importanța pe care o are ea în familie, ca ajutor al bărbatului ei. Poate de când s-a măritat, dar în special în timpul căsniciei, ea este sceptică cu privire la valoarea jumătății ei, iar pesimismul ce se naște în ea îi slăbește credința, ruinând ceea ce este bun. „Efortul meu de a crede, s-a sfârșit prin eșec” (Emil Cioran). După un timp dragostea pe care soțul ei i-o dăruiește nu mai este percepută de ea, nu mai are valoare, iar refuzul ei de a trăi conform valorilor creștinești o conduce către o existență lipsită de sens. Simte că nu este iubită, nu poate iubi (în condițiile acestea), iar atunci căsătoria devine o jertfă fără valoare.

Câtă sănătate aduce o viață trăită în armonia unității? Câtă valoare poate sădi o femeie în căsnicia ei, apreciindu-și jumătatea? Câtă putere îi poate da bărbatului sa meargă mai departe, să nu se clatine pilonul familiei la orice mic cutremur (mă refer la bărbatul care are misiunea în familie să păstreze solida infrastructură a căminului – și cât de mare, de importantă și de frumoasă este această misiune). Așa cum îl crești, așa îl ai, așa te bucuri de el pentru tot restul vieții. Nu-l poți trata ca pe o râmă care are nevoie permanentă de ajutor și să ai pretenția să se comporte ca un cocoș, în caz că vei avea vreodată nevoie de asta. Nu-l poți considera lipsit de inspirație și să ai pretenția de la el să ia decizia cea bună în situații de cumpănă, în caz ca vei avea nevoie de asta vreodată. Îi poți oferi un zâmbet când ajunge acasă – și atunci o celulă din creierul lui s-a refăcut; îi mai poți oferi și o îmbrățișare – și atunci tot metabolismul lui funcționează mai bine. Îl poți aprecia și atunci când poate vorba lui nu are valoarea la care te aștepți, sau mai mult decât atât, poți porni de la cuvântul lui și să dezvolți subiectul, într-un mod delicat și înțelept, și să îl duci în direcția în care el are valoare maximă, apreciind astfel persoana de la care a pornit ideea – și atunci o cunună de lauri a așezat Dumnezeu pe fruntea ta: „Făcătoare de Pace” te numești! Iar atunci când Dumnezeu binecuvântează familia acolo unde este unitate, acolo unde nu se văd mai mult defectele, decât micile calități (care ar putea fi cultivate), îi va arăta în timp bărbatului o cale mai aproape de inima soției, o vorbă mai potrivită, mai inspirată, va trimite o bucurie mai profundă celor doi ce sunt uniți prin Taina Lui („că unde este unire acolo a poruncit Domnul binecuvântarea şi viaţa până în veac”). 

Cât poate dărâma o femeie în căsnicia ei, atunci când mai presus de încrederea că s-a căsătorit cu persoana potrivită – pune neîncrederea; în loc de credința că Dumnezeu a așezat-o pe drumul către mântuire – pune scepticismul; în loc de dăruirea către familie – pune dăruirea către carieră (care îi aduce de cele mai multe ori satisfacții mai mari decât îi aduce jumătatea ei)! 

Când ajunge acasă soțul, îl vezi ca pe un neputincios care are nevoie de tratament (de îndrumare), și te miri de ce în timp își pierde energia și se comportă ca un bolnav lipsit de afecțiune. Te-ai străduit toată viața să-ți corectezi jumătatea, pe care ai subestimat-o, iar după un timp jumătatea chiar are nevoie de ajutor, ca unul căruia i-a paralizat tot binele din el (toată puterea de decizie, toată încrederea în el și în puterile lui de a construi, sănătatea îi este afectată profund, dar mai rău decât toate astea, dragostea pe care o putea dărui soției sale se diminuează, își schimbă reperele). 

Ea nu recunoaște că a ajuns aici dintr-o răzvrătire personală, sau poate și prin perpetuarea inconștientă a tradiției din familia în care s-a născut (lipsită fiind poate de frumusețea unei familii în care să se  dezvolte armonios în dragoste și bună înțelegere), ci crede că s-a transformat în neom datorită lipsei de virtuți a bărbatului. Lipsa ei de pricepere pentru a-și salva căsnicia, nu o poate vedea pentru că nu a dobândit nici smerenia ca și virtute. 

În loc să exersezi bunătatea, răbdarea în familie, ai scos sabia dreptății smerindu-ți bărbatul, crezând că așa este corect să procedezi. L-ai corectat permanent, dar ai să înțelegi mai târziu că prin asta, nu ai reușit să-ți cunoști cu adevărat aproapele, să-i descoperi acel bine din el, care ar fi putut fi dezvoltat, cultivat, și care ar fi putut aduce frumusețe familiei. A spune tot ce gândești despre celălalt, a sta cu ochii pe el ca să-i îndrepți ceea ce greșește (mai ales cand i te adresezi cu un ton „categoric”, imperativ) nu arată sinceritatea ca virtute, nu arată că ești „deschisă” față de celălalt, ci arată o neputință personală, o lipsă de empatie, și o încredere prea mare în propria gândire încă necurățată (o mândrie evidentă). Atât timp cât creștinul știe că doar la Dumnezeu este dreptatea, iar noi suntem supuși greșelii, nu putem avea încredere deplină în gândirea noastră și să o împărtășim ca o dogmă și celorlalți.

Dacă ne gândim și la influența pe care o are o astfel de situație în fata copiilor, ne putem imagina că nu doar generația prezentă suferă de aceste dezechilibre, ci răul va urmări și următoarele generații, dacă nu este interes pentru îndreptare. Eu nu pot decât asista neputincios la însămânțarea în noua generație a acelorași neputințe, care vor genera aceleași consecințe în timp. Fără o intervenție salvatoare a unui descendent din această familie, care prin Harul Lui Dumnezeu să poată opri și deturna această tradiție care ruinează, nu se va putea construi calea către mântuire. În răzvrătire, depresie, neacceptare, scepticism, pesimism, în lipsa de ascultare, nu mai poți vedea calea către Împărăția Lui Dumnezeu și să mai ai putere de urmat.    

După un timp, slăbit de puteri, te simți ca paraliticul care recunoaște că: „Nu am om care să mă arunce în scăldătoare”, sau mai adaptat narațiunii acestea: „Nu am o soție om, care să mă scoată din mocirla supărărilor, a deznădejdii, și să mă mângâie cu bunătatea ei, să mă arunce în apa bucuriei, care mă va curăța de toată răutatea (supărare, depresie, încrederea că nu sunt bun de nimic, ...) și voi avea putere să merg mai departe cu un chip luminos, plin de energie. Sunt și alții în viața bărbatului care pot contribui la salvarea lui, la vindecarea lui, dar ce păcat mare este, că Eva care i-a fost menită lui ca ajutor potrivit de la Dumnezeu („am să-i fac un ajutor potrivit pentru el.”) nu se află în linia întâi alături de soțul ei în lupta cu greutățile vieții.

O calitate pe care totuși a avut-o Cioran a fost sinceritatea cu care se putea privi în interiorul lui, se putea descrie așa cum era el, își prezenta toate defectele parcă împăcat cu ele, nu a vrut niciodată să se schimbe, și mai ales la bătrânețe nu putea fi vorba despre așa ceva. Cu toată senzația lui de mulțumire pe care a avut-o despre realizările sale, totuși scepticismul care l-a urmărit toată viața a creat în el o neîmplinire dureroasă spre sfârsitul vieții sale: „Cu vârsta toate sentimentele slăbesc, iar scepticismul bătrâneții este îngrozitor”. Sinceritatea lui l-ar fi putut salva, ar fi fost un prim pas spre curățire, dar se pare că nu a avut puterea să schimbe trăirile negative împietrite în el (cu toată cunoașterea și inteligența de care s-a bucurat în viață), lipsit fiind de șansa revelației divine. 

„Dragostea toate le suferă, toate le rabdă” este valabilă pentru acei „fericiți” ce sunt „săraci cu duhul”, aceia care au atâta smerenie încât chiar dacă nu primesc nimic bun de la cei din jur, se pot bucura de toate. Se pot bucura de tot ce este din inima lor, căci Harul Duhului Sfânt i-a acoperit toată ființa și nu mai încape nimic rău în rest. Se bucură de ce are, fără să observe răul din jurul său. Așa au fost Sfinții Mucenici care au plecat la Domnul liniștiți, rugându-se pentru vrăjmașii lor, chiar înconjurați fiind de foarte multă răutate și nedreptate lumească.

Este o stare mult prea înaltă la care eu pot doar visa, mi-o pot imagina la cei sporiți duhovnicește, dar pare a fi inaccesibilă pentru mine. Eu doar încerc să-mi păstrez binele din mine, dragostea care mi-a mai rămas în inima mea, ce încă nu a fost afectată, și să sper că nu se va diminua mai mult decât s-a întâmplat deja. Dacă știm și ne asumăm că „Dragostea nu cade niciodată”, înseamnă ca o sămânță de iubire va dăinui în noi indiferent cât de mare este prigoana căzută asupra noastră. Această sămânță ne va da putere să răbdăm până la sfârșit.

Aș vrea să menționez că am înțeles că nu este un scop în sine căsătoria, ci una din căile către mântuirea sufletului și sper ca în viitor Dumnezeu sa mă binecuvânteze cu puterea de a-mi iubi vrăjmașii, de  a-mi curăța mintea și inima de toată necredința, de a întelege și asuma cuvântul lui Dumnezeu: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi”, și că „cei ce au soţii ar trebui să trăiască ca şi cum n-ar avea soţii”.

Închei această descriere a unei tipologii a femeii moderne căsătorite (intelectuală sau nu) cu un citat din scrierile Sfântului Siluan:

„Nu înţelegem în deplinătatea ei iubirea Maicii lui Dumnezeu, dar ştim aceasta:
Cu cât mai mare e iubirea, cu atât mai mari sunt şi suferinţele sufletului;
Cu cât mai deplină e iubirea, cu atât mai deplină e cunoştinţa;
Cu cât mai fierbinte e iubirea, cu atât mai fierbinte e rugăciunea;
Cu cât mai desăvârşită e iubirea, cu atât mai sfântă e viaţa.”

(Sfântul Siluan)