Când am auzit prima oară despre această carte și de prieteni apropiați care o citiseră și erau mișcați de cuvintele ei, am avut, în mod reflex, gând de judecată: Ce poate fi atât de minunat în ea? Probabil e una din altele mii de cărți pe care le poți cumpăra din pangar. Și am ales să nu mai plec inima la această bucurie a prietenilor mei pe care, mărturisesc, îi invidiam.
Și totuși, pe lângă zidurile acestei fortărețe în care mă închisesem benevol, din când în când, adia un vânt ușor, smerit aș spune, un gând ce mă făcea să pun la îndoială hotărârea mea încrâncenată. Și iată-mă, nu știu cum, dar într-o libertate paradoxală, am ales într-o zi să cumpăr cartea. Bineînțeles, au trecut alte câteva săptămâni în care ea a rămas nedeschisă, deasupra vrafului de cărți De citit. O priveam în fiece zi cu ochi bănuitori – Lasă, că știu eu! Citesc și tot citesc, dar în faptă nu lucrez nimic. Mai bine fără! Părea că trăiam în casă cu un dușman pe care nu suportam să îl privesc în ochi.
Dar apoi, peste tot acest noian de mândrie și neputință, a venit un alt gând, ca un vânt ușor, cald, blând, care m-a făcut să deschiz cartea și să încep...
...și, dintr-odată, văz cum toate cuvintele de pe pământ nu ar putea să descrie sau să încapă vreodată ceea ce, aceleași cuvinte, nasc în sufletul și inima unui om atunci când le citește. Dară nu cuvântul e cel ce naște în om, ci duhul din spatele cuvântului, împreunat cu adevăratul înțeles și cuprins al cuvintelor (pr. Rafail Noica).
Cu toții, măcar o dată în viață, am deschis coperțile unei cărți pentru a afla în ea nu miros de cerneală, nu o lume imaginară captivantă, nu o poveste sfâșietoare, ci un adevăr ce a mișcat ceva în străfundul inimii noastre și a vorbit duhului nostru într-o vorbire ce nu (mai) e din această lume...
Eu, personal, nu am găsit o astfel de vorbire decât în cărțile pe care, uneori neatent și nebăgător de seamă, le categorisesc ca fiind duhovnicești. Dar acesta e pentru mine adevărul: doar o carte duhovnicească poate vorbi duhului meu (atunci când e scrisă în și din Duh).
Cartea aceasta a adăpat în mine o sete pe care nu știam că o am sau, în cuvinte mai potrivite, pe care nu știam să pun degetul. Trăind cuvintele acestei cărți, la măsura mea, am avut momente în care am primit aripi – nu sentimentale, ci aripi ale unei nădejdi ce trecea dincolo de cea psihologică. Nădejdea vie în mila Domnului, nădejdea că, descoperindu-mi acum micimea mea, murdăria și putregaiul meu, sunt, în adevăr, mai aproape ca oricând de El. De El cel viu.
•••
Însă această mărturisire a mea, departe de a fi doar atât... căci vorbele lui gheronda Emilianos sunt vii, actuale, concrete. El numește trezvia metodă duhovnicească. Îmi arată cum o pot lucra acum, când vorbesc cu cel din fața mea, când sunt copleșită de gânduri de judecată sau tristețe, când aștept autobuzul în stație.
Trezvia este taină, căci Dumnezeu înaintează în sufletul meu și metodă prin care eu îi fac loc în mine. Pentru că atunci când eu primesc un gând, de fapt, eu sunt purtat de altă putere sau energie, din spatele acelui gând – și ea poate veni fie de la Domnul, fie de la vrăjmaș. Vrăjmașul îmi strecoară gânduri cu care sunt atât de obișnuită, încât sunt convinsă că sunt ale mele, și mă identific cu ele.
Trezvia e o luptă, aparent neînsemnată, pe care o duc în fiece clipă pentru a primi viu, concret, harul Sfântului Duh, iar adevărata așteptare a Sfântului Duh este îndeletnicirea noastră cu El, și nu imediata și nemijlocita împlinire a cererilor noastre de către Dumnezeu. Asta nu este iubire de Dumnezeu, este iubire de plăcere. Căci pentru ce ne-am născut? Pentru ce trăim? Dacă nu pentru aceasta!
Lucrând trezvia atunci când, obosită fiind, răspund în doi peri celui ce îmi vorbește (căci sunt îndreptățit, nu-i așa?), în fapt, mă reașez în relația mea cu Hristos și, astfel, și cu cel din fața mea. Ies din relația teoretică, pictată uneori în roz, pe care îmi închipui că o am cu El, și fac loc unei alte relații, reale, vii, ce mă scoate din falsa smerenie și, cu mila și dragostea Domnului, mă arată așa cum sunt.
Și așa, în fiece zi, în fiece clipă, pot, în adevăr, să pun început bun mântuirii mele. Și văd a fi minciună să cred că mă împiedică condițiile în care trăiesc, pentru că noi creăm premisele pentru împrejurările vieții noastre: eu aleg să trăiesc clipa aceasta chemând numele Domnului sau nu, fie că sunt la serviciu, fie că mă întâlnesc cu cineva pe stradă, fie că stau la masă și mănânc. Eu sunt cel ce poate decide felul în care voi trăi clipele următoare clipei acum: prin chemarea Domnului acum și golirea minții de toate gândurile ei. Nu poate să existe egoul împreună cu experiențele dumnezeiești. Trebuie să dispară acesta ca să poată intra Dumnezeu – e nevoie să mă golesc de cele ce împiedică trezvia, iar restul îl face Dumnezeu. Să mă golesc de faptele mele rele, de vorbele mele rele, adică de gândurile din care izvorăsc acestea. Iar în loc, să pun dulcele nume al lui Hristos. Căci aceste cuvinte ale Numelui Său intră în inima și mintea mea și, pe cât dau eu voie, pe cât vreau eu să renunț la amâgitoarea dulceață a patimii din mine, chem harul Sfântului Duh...și restul îl face Dumnezeu.
•••
Ca mulți alții care atunci când citim o carte dragă subliniem în ea, și eu am subliniat rânduri întregi. Să mă miluiască Domnul să nu rămân doar cu sublinierea...
p. S.
