Fii ca tine, fii cum eşti!
Primeşte aluatul vieţii şi al persoanei tale ca pe un dar de la Dumnezeu, aşa cum este el, cu bunele şi mai puţin bunele lui, cu slăbiciuni şi neputinţe, cu tot, şi acceptă că sunt ale tale. Apoi, mergi cu darul acesta la Sfântul Altar şi încredinţează-l Lui în timpul Sfintei Liturghii, după ce ai făcut cele de cuviinţă pentru asta: să te spovedeşti, să te împaci cu cei care te-au supărat, să-i binecuvântezi pe cei ce te blestemă şi te ocărăsc şi toate cele cerute de Domnul. Aşadar, încredinţează-ţi darul acolo şi aşteaptă ca Domnul să primească ale Sale dintru ale Sale şi să le transforme cu harul Lui în loc potrivit ca să-Şi plece capul. Primeşte-L şi ocroteşte-L în inima şi în viaţa ta şi El te va creşte cum numai El ştie! Fii ca tine, fii cum eşti! Pentru că, numai fiind cum eşti, vei putea deveni cum eşti chemat de Dumnezeu să devii! Dacă vei încerca să te construieşti după un model străin de cel sădit de Dumnezeu în tine de la zămislire, chipul Său în adâncul tău, vei rătăci şi vei suferi mult. Asta e lucrarea noastră: să-L primim, să-I facem loc în noi! E atât de simplu! Adevărat că nu e uşor, dar El Însuşi lucrează împreună cu noi la aceasta!
El îţi lasă darul vieţii şi darul mântuirii pe mâinile tale şi te lasă să fii împreună creator cu El!
În fiecare zi, în fiecare clipă chiar, îmi iau lutul în mâini, adică toată zestrea mea bio-psiho-socio-culturală, şi, cu harul Lui, îl frământ şi îl modelez împotrivindu-mă sugestiilor străine dar folosind şi energiile Lui. Eu nu mă pot crea din nou, nu pot fi fiica altor părinţi, nu mă pot naşte în altă ţară şi cu altă culoare a ochilor, nu pot fi mai inteligentă decât sunt şi nici mai frumoasă! Dar pot, în El şi cu El, să mă fac fiică a lui Dumnezeu! Eu am luat asta în serios şi asta este truda mea acum! Şi în fiecare zi o iau de la capăt, şi în fiecare seară Îi arăt rezultatele. De multe ori Îi arăt doar ce n-am făcut sau ce am făcut altfel decât dorea inima mea. Alteori nu-I duc decât un pumn de lut stâlcit în toate felurile, dar e al meu. Nu e plagiat. Şi El surâde şi-mi spune să intru în bucuria Lui, chiar dacă eu nu am nici un rezultat. El ştie că eu Îi sunt credincioasă şi că am luat în serios, pe viaţă şi pe moarte, Poruncile şi Făgăduinţele Lui, în ciuda neputinţelor şi împotrivirilor lutului firii mele! E minunat şi înfricoşător să fii în Mâinile Domnului, pentru că El îţi lasă darul vieţii şi Darul Mântuirii şi te cheamă să fii împreună creator cu El!
E mai uşor să fii decât să pari că eşti!
E mai uşor să fii decât să pari că eşti! E mai uşor, pentru că a fi nu este povara noastră, ci a Celui ce este, adică a lui Dumnezeu, şi Însuşi Domnul ne spune: „Luaţi povara Mea că este uşoară”! Şi tot El ne luminează cât de greu este să-L prigonim, pe El, Adevărul, când îi spune cu milă şi dragoste Sfântului Apostol Pavel pe drumul Damascului: „Eu sunt Iisus pe Care tu Îl prigoneşti. Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă!”. Pe El, Adevărul izgonit şi prigonit, Îl doare rana mea şi nu rănile pe care I le facem noi, prigonindu-L! Da, Adevărul ne face liberi şi Duhul Său Cel Sfânt ne va vindeca de toate neputinţele şi ne va învăţa toate. Acestea nu sunt cuvinte goale, ci cuvinte pline, cuvinte care au în ele chiar puterea de care avem nevoie!
Trăirea atentă a durerii, a furiei, a fricii, a tristeţii, străpunge inima împietrită
Vindecarea ne vine de la înnoirea minţii prin „răsturnarea” ei (metanoia), a felului ei de a lucra. Omul vechi „gândeşte” cu mintea sa încercând cu disperare să obţină rezultate, să împlinească obiective şi dorinţe, toate centrate pe căutarea plăcerii şi fuga de durere. Dar fuga de durere devine chiar fuga de viaţa noastră care, în acea clipă, e durere, sau furie, sau frică! Fugind de această durere, fugim de locul Întâlnirii cu Viaţa Care ni se oferă. A ne dezbrăca de omul vechi înseamnă a renunţa la tiparele de fugă, de apărare, de acele conţinuturi ale „sinelui protector”: scuzarea de sine, acuzarea celuilalt, amintirea situaţiilor asemănătoare, imaginarea unor scenarii de răzbunare sau ameliorare, ascultarea impulsului de atac sau fuga. Toate urmăresc ieşirea din durerea de a simţi ceea ce este în noi. Simţim furie? Nu putem îndura asta. Avem nevoie să o manifestăm în impulsuri şi fapte agresive sau autoagresive, sau să o amorţim cu o substanţă sau un comportament „mângâietor”. „Răsturnând mintea”, alegem să nu mai fugim: să ne asumăm ce trăim prin atenţie la starea respectivă şi să o trăim cu Domnul. Aşa, atenţia minţii nu se mai risipeşte în căutarea de soluţii de evadare sau rezolvare, iar raţiunea se lipeşte de Numele Domnului în loc să se spargă în gânduri şi fapte rele... Şi toate se prefac, se transformă! Şi numai aşa ne eliberăm cu adevărat de durere. Numai prin trăirea ei cu Domnul. Şi asta e posibil prin împreună-lucrarea minţii noastre, prin atenţie, cu raţiunea, prin chemarea Domnului, şi cu inima, prin deschiderea, prin acceptarea durerii în orice formă ar fi ea. Trăirea atentă a durerii, a furiei, a fricii, a tristeţii, străpunge inima împietrită şi, pe acolo, intră Mângâietorul! Nu e minunat? Nu mai e nevoie să ne prefacem că nu suntem furioşi, pentru că putem oferi Domnului furia noastră să o transforme El în ce ne este de folos. Şi aşa descoperim acea „rânduială” lăuntrică în care nu ştim ce va urma, dar ştim că ce va urma este lucrarea Domnului cu noi. E Darul Lui, necunoscut, neprevăzut, dar aşteptat şi dorit şi lucrat şi de noi prin nevoinţa atenţiei, a rugăciunii şi a încrederii.
Vezi tu, Om drag, cum se scrie „filocalia” în om! Noi doar încercăm să fim oneşti cu noi înşine şi să facem poruncile aşa cum putem. Ascultăm un sfat, lucrăm o pravilă, urmăm o învăţătură şi Domnul vine şi face ce are El de făcut. Dar numai şi numai dacă vrem şi dacă Îl primim aşa cum ni Se oferă El şi nu cum ne dorim noi cu mintea cea veche.
(Fragment din volumul „Gânduri din încredinţare” de Maica Siluana Vlad, Editura Doxologia, Iași, 2012 - antologie de Elena Cristina Sturzu)
Articol publicat în nr. 5, anul 3 al revistei parohiale Vino și vezi
