Îl evocăm în paginile revistei noastre pe domnul Gheorghe Grigoriu, veteran de război, născut în 19 august 1917 în com. Ivănești, județul Vaslui.
A făcut studiile liceale și universitare la Iași, ultimele fiind Facultatea de Drept din UAIC, apoi Școala de ofițeri de rezervă din Cavaleria din Sibiu. În iunie 1941 a mers pe front la Rostov pe Don, fiind rănit pe 9 decembrie 1941 și internat într-un spital din Rusia. În ianuarie 1942 este trimis la Iași la Spitalul Sfântul Spiridon. În același an, în aprilie, se căsătorește cu Virginia Dăscălescu, care era avocat la Rădăuți. În 1952 este arestat de comuniști și devine deținut politic. Este eliberat în 1957, dar detenția grea a lăsat urme adânci. Va fi încadrat la munca de jos pentru întreaga viață. În 1991 îi moare soția, de la care are o fiică, de profesie medic. Pe 19 august 2017 l-am sărbătorit la împlinirea celor 100 de ani.
Aș fi vrut să scriu mai multe date biografice despre domnul Gheorghe Gheorghiu, trecut la cele veșnice anul acesta, la venerabila vârstă de 103 ani. Aș fi vrut să scriu despre participarea sa la cel de al doilea război mondial, la luptele duse pentru eliberarea Basarabiei, despre întoarcerea armelor, despre reintegrarea sa socială în epoca comunistă, dar și multe lucruri fascinante pentru un pasionat al istoriei, acesta fiindu-mi și gândul cu care am pornit în a-l cunoaște pe domnul Gheorghe Gheorghiu.
Din păcate, am avut parte de o singură întâlnire cu acest bunic al parohiei noastre, așa a îngăduit Dumnezeu. A fost o întâlnire memorabilă pentru un tânăr care nu a avut șansa să își cunoască bunicii spre a-i istorisi perioadele de grele încercări prin care a trecut neamul românesc. M-a așteptat în fața ușii, fapt emoționant și marcant pentru mine, remarcând noblețea caracterului său, cât și respectul pentru un musafir necunoscut. La domnul Gheorghe m-a surprins luciditatea de care dădea dovadă după un secol de existență, modul în care rememora momentele grele prin care a trecut atunci când a fost rănit, perioada de spitalizare și refacere, drumul spre casă... Era o persoană care, la cei 100 de ani ai săi, citea regulat, cât ii mai permiteau puterile fizice. Folosea și tehnologia modernă pentru a comunica cu fiica sa și cu nepoții (ex. Skype). Evocarea sa nu era una de victimizare, ci una asumată și trăită ca pe un firesc al lucrurilor. L-am văzut ca pe un om care și-a dus crucea mântuitoare fără să cârtească, cu spirit de sacrificiu, blândețe, răbdare și smerenie. Întâlnirea cu astfel de oameni, cu trecutul neamului nostru, ar trebui să ne responsabileze. Trebuie să-i luăm ca model de viețuire pe acești bunici, și să îi pomenim mereu în rugăciunile noastre.
În concluzie, cred că viața unor asemenea persoane este ca o predică trăită, iar biserica este locul ideal unde se pot deschide punți între generații. De asemenea, prin astfel de vizite, parohia noastră încearcă să aducă Biserica în casele acelor persoane care nu reușesc, din cauza vârstei înaintate și a afecțiunilor medicale, să mai calce pragul lăcașului de cult.
(Vasile-Marius Obreja)
Articol publicat în nr. 7, anul 5 al revistei parohiale Vino și vezi
