Studiile teologice definesc omul ca o ființă creată de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa, ființă alcătuită din trup și suflet, având menirea de a stăpâni pământul și de a iubi și de a cunoaște pe Creatorul său.
Căderea protopărinților noștri în păcat și încălcarea poruncii divine de a nu mânca din pomul cunoașterii binelui și răului au determinat izgonirea lor din rai și pierderea nemuririi.
În marea Sa iubire de oameni, Dumnezeu le-a făgăduit să le trimită un izbăvitor − pe Fiul Său, care prin jertfa Sa și moartea pe cruce − să-i mântuiască din robia păcatului. Misiunea izbăvirii oamenilor a fost încredințată de Tatăl Fiului Său− Domnul nostru Iisus Hristos care s-a întrupat din Fecioara Maică și S-a făcut om.
Pentru a îndeplini misiunea încredințată de Tatăl, după ce a împlinit treizeci de ani a ales un grup de doisprezece apostoli cărora le-a poruncit să meargă în lume și să răspândească învățătura Fiului lui Dumnezeu la toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt și păzind toate câte le-au fost încredințate.
Cei care au crezut și cred în învățătura creștină se roagă acasă, în biserici și mănăstiri − beneficiind de mijloacele specifice cultului religios practicat de slujitorii lui. În cadrul acestui cult, pe lângă rugăciunile comune, de mult folos este rugăciunea individuală care se realizează într-un cadru mai intim și este mai propice obținerii unor performanțe remarcabile în privința înălțării ființei umane către divinitate.
Să evităm rugăciunea formală
În deprinderea și învățarea rugăciunii individuale un rol deosebit de important îi revine familiei care trebuie să creeze atmosfera de liniște și reculegere absolut necesară desfășurării unei asemenea activități. Trebuie evitată practicarea rugăciunii de formă (formală), realizată pe un fond de oboseală sau de neliniște, în grabă. Preoții cu experiență în activitatea patorală sunt preocupați de aceste aspecte necesare în drumul către mântuire. Rugăciunea grăbită sau forțată nu are darul de a călăuzi credinciosul pe calea dobândirii mântuirii sufletului așa cum făceau anahoreții care locuiau în chilii, ascunși în munți, cu puțină apă și pâine.
Însingurarea întărește rugăciunea
Și în prezent, credincioșii din satele așezate cu mănăstiri importante, caută peșteri în munți în care trăitori care s-au retras din lume postesc și se roagă pentru toți credincioșii români.
Însingurarea credincioșilor în scopul întăririi puterii de rugăciune constituie una dintre căile prin care au obținut și obțin înălțarea spirituală și întărirea virtuților creștine. Dar nu orice însingurare trebuie considerată benefică și binevenită, ci numai aceea care urmărește un scop nobil și nicidecum fuga de greutățile vieții, cum își închipuie mulți.
Așadar, în timpul existenței sale pământești, omul poate să-și aleagă atât calea căsătoriei, cât și a singurătății. El răspunde la judecata finală pentru faptele sale (pentru cele bune apreciat, pentru cele rele condamnat).
Iisus Mântuitorul lumii a precizat că ar fi bine ca oamenii să trăiască necăsătoriți dar întrucât există pericolul căderii în desfrânare, este mai bine să se căsătorească.
Cu alte cuvinte, singurătatea nu este interzisă dar nici nu este recomandată, omul având libertate totală de a alege drumul vieții sale dar cu respectarea poruncilor creștine.
Pr. Florin BUCESCU
Articol publicat în nr. 2, anul 2 al revistei parohiale Vino și vezi
