Iubesc atunci când rămân deschis

Într-un ceas de mare cumpănă al vieții mele am înțeles cât de aproape suntem de moarte chiar dacă suntem în floare tinereții și simțim că toată lumea e a noastră și că avem tot timpul din lume să ne îndeplinim visurile și speranțele. Cu ajutorul bunului Dumnezeu am trecut de ceasul cel greu și de încercarea pe care Domnul mi-a dat-o și pentru care n-am încetat o clipă să-i mulțumesc tot restul vieții mele.

Nu eram o rătăcită, trăiam cu frica lui Dumnezeu, dar nu eram nici practicantă. Atunci a început și căutarea înfrigurată a unei biserici în care să pot intra oricând și să aflu în ea liniștea sufletului. Aproape toate bisericile erau închise în timpul zilei și mie mi se părea că numai pentru mine ușile erau ferecate și că un duh rău încearcă să mă oprească. Nu înțelegeam și nici acum nu înțeleg de ce nu-și deschid larg ușile toate bisericile, în fiecare zi.

Așadar, proiectul „Biserica deschisă” m-a găsit pregătită și l-am acceptat cu bucurie. Mărturisesc că în toată perioada de un an și jumătate de când s-a pus în aplicare proiectul am trăit cele mai tulburătoare experiențe din viața mea.

Cine sunt cei care au trecut pragul bisericii noastre, îngenunchind îndurerați în fața icoanelor, punându-și toată nădejdea în Dumnezeu și Maica Domnului, căutând cu disperare ajutor și mângâiere?

Ei sunt „aproapele nostru”, pe lângă care, poate trecând pe stradă, nu-i vedem, nu le știm durerile, suntem prea grăbiți, nu le vedem lacrimile din ochi, nu le simțim frigul din oase atunci când gerul mușcă din ei. [„Care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a zis: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea.” (Luca 10, 36-37)]

Am cunoscut foști pușcăriași apăsași de întunericul iadului pe care l-au trăit, tineri împovărați de tristețe, cu priviri pierdute, căutând un rost și o ieșire din tunelul depresiei, foști slujitori ai altarului vărsând lacrimile pocăinței, bolnavi așteptând sfâșitul, femei agresate ai căror ochi păreau izvoare nesecate de lacrimi, boschetari așteptând dimineața ca biserica să-și deschidă ușile, tânjind după căldura unei inimi și o bucată de pâine.

Am văzut șuvoaie de lacrimi vărsându-se în fața icoanei Maicii Domnului și dacă le-aș fi putut strânge n-ar fi încăput în niciun vas decât doar în inima mea în care nu mai era loc pentru propria-mi durere, doar pentru o îmbrățișare caldă în care încăpeau toți.

De la fiecare dintre ei am primit câte o lecție de viață, o învățătură și, mai ales, credința că împărtășindu-le suferințele ai putea să le oferi convingerea că ei sunt „aproapele nostru”, că nu sunt părăsiți de Dumnezeu și nici de semenii lor.

* „Bătrânul boschetar”, în ciuda aparențelor, m-a surprins cu inteligența lui, cu o bună cunoaștere a Sfintei Scripturi și, mai ales, cu dorința lui de a comunica, de a purta un dialog și de a nu fi respins de cei din jur pentru anumite neputințe fizice. Suferă de o boală de piele care îi dă dureri groaznice și geme într-una.

Mântuitorul Iisus i-a vindecat pe toți, pe cei bolnavi de lepră, pe orbi sau pe muți, apropiidu-se de ei cu iubire. Numai dragostea le poate pe toate. Nu poți să-i închizi ușa unui sărman numai pentru că nu are haine potrivite, că este bubos sau pur și simplu te dor prea tare gemetele lui care îți străpung inima.

Oare cum ne-am comporta în fața unui sfânt nebun pentru Hristos dacă ar apărea în tinda bisericii noastre? I-am putea spune Sfântului Simion Stâlpnicul să stea pe lângă biserică dar nu înăuntru, pentru că ne-a deranja viermii care-i cad din rănile sale? Cum, Doamne, să-i spun să stea afară când el vrea să se vindece înăuntrul bisericii?!

Lecția iubirii aproapelui trebuie învățată, repetată, exersată mereu.

* Tânărul Ciprian, care a trecut prin iadul închisorii, mi-a relatat experiența de viață pe care a trăit-o în penitenciar în urma unei condamnări de trei ani și jumătate. Eliberat din închisoare după doi ani și jumătate, a jurat că niciodată nu va mai ajunge în iadul din care ieșise.

Fiind fără serviciu, fără niciun rost, după ieșirea din detenție, alege să plece în străinătate să muncească. Ajunge în Irlanda. Câteva zile a cerșit, nopțile dormea sub cerul liber, lihnit de foame, dornic să-și schimbe hainele murdare. Într-o zi i s-a întâmplat ceva uluitor – trăiește o experiență care îi va schimba viața. Înfometat, intră în spațiul privat al unei case și ia un măr dintr-un copac. Stăpâna casei iese afară și îl întreabă dacă vrea să intre înăuntru. L-a invitat în casă, l-a invitat să se așeze la masă alături de soțul ei și să ia micul dejun. L-a privit, i-a văzut hainele murdare, i-a simțit mirosul neplăcut și îl roagă să urce la baie unde va găsi tot ce-i trebuie. După ce s-a îmbăiat, s-a îmbrăcat în hainele oferite de gazdă și a servit masa împreună cu toată familia. La sfârșitul mesei a băut cafeaua, a mulțumit gazdei și a plecat uluit de ce i s-a întâmplat.

Este o lecție uimitoare de iubire a aproapelui așa cum ne îndeamnă Domnul nostru Iisus Hristos: „Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine.” (Matei 25, 35-36).

Ciprian mi-a mărturisit că a citit în închisoare din Sfânta Scriptură dar că niciodată nu și-a închipuit că în realitate poate cineva să dovedească atât de multă iubire și înțelegere pentru o persoană străină.

* Dănuț e străjerul bisericii. Niciunul dintre cei care vin să-și plângă necazurile, să-și pună nădejdea în Dumnezeu, nu a resimțit atât de dureros lipsa de iubire ca el. Folosește cuvântul iubire fără încetare. Lipsit de ea în copilărie, a descoperit-o aici, în biserică, și o strigă la toată lumea. Aceasta este descoperirea care l-a făcut fericit: „Pe mine părintele Constantin mă iubește; și părintele Vladislav mă iubește și toți oamenii din biserică mă iubesc”. Într-o dimineață l-am găsit plângând în hohote pentru că părintele Constantin plecase în Spania.

Dănuț e al nostru, al tuturor, iar biserica e casa lui. A învățat să dea pomelnice, să salute ca un creștin, să facă și el milostenie când primește câte un bănuț. Dacă se întâmplă să nu vină o zi-două ne tulburăm, ne temem pentru el ca nu cumva să i se întâmple ceva.

* În mod deosebit mă impresionează prezența tinerilor, a elevilor, a studenților, care sunt cei dintâi când biserica se deschide. Sunt minunați! Intră cu discreție, îngenunchează, își spun rugăciunile și pleacă apoi spre școală. Ce început bun au pus zilei care începe! Nu numai pentru ei, ci pentru noi toți, pentru toată suflarea care laudă pe Domnul.

Într-o dimineață a intrat un tânăr, s-a îndreptat spre altar, a îngenuncheat și a cântat Tatăl nostru dumnezeiește. Când s-a întors spre ieșire chipul lui strălucea ca lumina soarelui. Câtă bucurie mi-a adus în suflet! Câtă speranță! Comuniunea din biserică simt cum și dincolo de zidurile ei se continuă, legând destine între ele.

* Mai este o categorie de persoane care vin din satele învecinate ale Iașului: Poieni, Rediu, Lețcani. Au auzit că biserica este deschisă toată ziua, iar ei sunt în căutare de duhovnici și de sfaturile lor.

Acestea sunt doar câteva experiențe pe care le-am relatat – ale celor care au găsit în „biserica deschisă” nu numai un adăpost la vreme dușmănoasă, dar și pe cineva, un semen de-al său care să-l asculte și să trăiască împreună suferința lui și să aibă șansa de a fi pentru o clipă „samarineanul milostiv”.

Eugenia Belaus

Doamna Eugenia asigură permanența în biserică (pentru ca aceasta să rămână deschisă) cel puțin zece ore în fiecare săptămână.

Activitatea „Biserica deschisă” constă în asigurarea permanenței unei persoane în biserică pentru a supraveghea și a avea grijă de bunul mers al lucrurilor. Dacă sunteți din parohia/biserica Talpalari și doriți să ajutați să rămână deschisă biserica pe tot parcursul zilei, jertfindu-vă din timpul dumneavoastră o mică parte (o oră, două sau cât puteți), vă rugăm să ne contactați.  Persoană de contact: Ștefan Viziteu (Tel. 0749 362 494)

Articol publicat în nr. 5, anul 3 al revistei parohiale Vino și vezi