Încercând să vorbesc unei persoane despre un loc prin care trecusem și de care era interesată, la un moment dat persoana respectivă mi-a spus: „Hai, lasă poezia, zi-mi cum a fost!”. Pentru o clipă am rămas descumpănit. Apoi am înțeles. Voia să-i prezint realitatea. Realitatea pe care ea o aștepta. I se păruse că eu doar fabulam.
Și nu e singura persoană și singura situație. Adresări de felul: „Ei... poezii! Spune ceva concret” sau „Nu vreau poezie. Fii la subiect!” sunt des întâlnite.Pare că poetul e un om bolnav. E compătimit („săracul!”). Pare a avea un „handicap” de realitate.
Nevăzută ca un mijloc de adâncire, de vedere în profunzime, poezia e catalogată adesea drept îmbrăcare în superficialitate a unei trăiri, a unui eveniment sau a unui locca și cum ar fi un strat de vopsea aplicat peste „ce este de fapt” și nu o pătrundere „dincolo”.
Poezia și realitatea sunt privite ca elemente antagonice adică doar distrugerea uneia poate asigura creșterea celeilalte. Deci ca să fiu ancorat în realitate ar trebui să primesc doar ce e palpabil, doar ce are contur, doar ce poate fi prins într-o ecuație?La fel cum separarea de realitatenu creează neapărat poezie, la fel și suprimarea poeziei nu înseamnă dezvăluirea realității.
E ca și cum aș cântări o distanță. Măsor ceva pentru care nu am unitatea de măsură adecvată. Nu pot aprecia ceva necăutând să înțeleg. Am nevoie să trec pe aceeași frecvență cu celălalt ca să pot evalua. Chiar dacă nu sunt de acord. Ca să vorbesc despre poezie am nevoie să mă cobor în a înțelege cum vede celălalt (cel ce scrie), altfel rămân ca vulpea care spunea că strugurii sunt acri. Rămân la adevărul meu.
Uneori cei ce percep poezia din jur și din ei îi privesc de sus pe cei ce nu pot face asta. Deseori cei ce nu receptează poezia îi scot pe cei ce scriu la marginea cetății inimii lor.
Putem să ne primim așa. Diferiți. Diferența e cu ce privim. „Limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor” spunea vulpea din Micul Prinț.
Pentru unii poezia se identifică cu visul, cu visarea. Doar cu asta. Este și asta dar nu doar atât. E drept că sunt și situații când poezia este folosită ca refugiu, ca o fugă, pentru crearea a unui spațiu alternativ sau de adâncire a tristeții prin imaginație. Știu. Dar nu asta e esența. E doar o parte.
Poezia nu e același lucru cu un basm deși basmul poate fi poezie.
Poezia poate pătrunde acolo unde pare imposibil, poate scoate la suprafață lucruri tainice (taina e o realitate). Cât de frumos este atunci când citesc câteva versuri care reușesc să intre în adâncul sufletului conectându-se la o realitate din mine neconștientizată. Poezia nu e „hai să ne prefacem că lucrurile sunt altfel”. E o pre-facere, o altfel de facere. Poezia uneori doare, uneori trezește, mângâiesau descoperă.
Mereu am văzut iubirea ca poezie.
Foarte mult îmi place poezia ca spovedanie. Când cel ce scrie reușește așa (și poate e singurul mod) să se dezvăluie, să împărtășească lucruri sensibile pe care prin alte mijloace de comunicare nu le-ar fi putut spune, să se spovedească efectiv. E o revărsare.
Interesantă e și poezia ca joc și joacă.
Nu. Nu las poezia. Nu am cum. Nu văd cum.Eu nu am întâlnit nicio persoană fără poezie.
Așa cum spunea în cartea sa Gânduri despre bine și rău sfântul Nicolae Velimirovici: „pentru ce altceva trăieşte poezia [...] dacă nu pentru că este mai aproape de adevăr şi mai aproape de viaţă? Şi astfel, dacă îţi pui viaţa în versuri, vei fi mai aproape de adevăr, mai aproape de viaţă.”
Ștefan VIZITEU,
Cenaclul Talpalari
Articol publicat în nr. 1, anul 2 al revistei parohiale Vino și vezi
