Lucrarea parohială Săracii lui Ioan Lumânărică a apărut dintr-o necesitate atât a celor aflați în greutăți, cât și a noastră, a Bisericii lui Hristos, de a pătrunde în inima lor, în viața lor, în bucuria și necazul lor. Ne-am dorit să îi sprijinim, mai mult decât financiar, moral, sufletește. Acesta a fost gândul nostru dintru început – de a deschide o prietenie cu toată suflarea bisericii noastre, de a ne apropia de fiecare casnic al parohiei, mai ales de cei nevoiași.
Ioan Lumânărică, cerşetor pentru Hristos
Poate vă întrebați de ce am dat acestei lucrări numele lui Ioan Lumânărică, sfântul fără sinaxar care se odihnește în curtea Bisericii Talpalari. Acesta a fost părintele săracilor din Iaşul de altădată, un adevărat model de sfințenie pentru noi. Un scriitor al acelei vremi (anul 1843), Costache Negruzzi, scria: „Vă aduceţi aminte de un sărac pe care îl întâlneaţi, pe uliţi, prin pieţe, pe la biserici, cerşitorind mila creştinilor, împărţind bogdaproste în dreapta şi în stânga? Dacă îl întrebai de unde este, răspundea: nu ştiu, ştiu că mama când m-a luat mi-a zis: Niţă, dragul meu, să cumperi lumânărele şi să le împarţi pe la biserici. Atâta ştiu, atâta fac. Desculţ, cu capul gol, încins cu o funie şi cu traista în şold colinda toate bisericile, împărţind lumânări şi cerşătorind, nu pentru dânsul, lui nu-i trebuia nimică, ci pentru alţii. La un schit sărac lipseşte clopotul: Lumânărică îl ia din târg. Se pune cu dânsul în mijlocul unei pieţe şi îl trage, până ce se plăteşte clopotul. Curând, arama va răsuna în aer, chemând pe credincioşi la rugăciune şi va spune în graiul său cel misterios fapta săracului cerşetor. O biserică nu are veşminte, Lumânărică îi aduce stofe bogate, iar el doar o haină trenţăroasă, ce abia îi acoperă goliciunea trupului, căci în zadar voieşti să îl îmbraci. Dă-i o haină, o cămeşă, peste un ceas nu o mai are, a dat-o altuia, pe care îl socoteşte mai nevoiaş decât dânsul. Vedeţi acestă văduvă. Înconjurată de şapte copii ce plâng de foame, îmbrâncită de la uşa bogatului? Lumânărică o vede, o mângâie şi a doua zi îi aduce o vacă cu lapte, aducând iarăşi bucurie în smeritul bordei. A zidit chiar şi biserici…“
Spre această preocupare, de ieşire în întampinarea celuilalt, suntem chemați și noi. Fiecare avem de împărțit câte ceva din prin(s)osul inimii noastre, cu fiecare dintre noi se poate construi ceva măreţ. Spunea cineva, care a trăit o perioadă pe străzi, că oamenii săraci nu au neapărat nevoie de bani, ei au nevoie de inimă, de o privire caldă, de un cuvânt bun.
Cum să ajungem la inima lor? Ieșind din noi înșine, trăind alături de ei frământările și temerile lor, bucuriile și nădejdile lor, doar astfel vom putea reuşi să ne apropiem unul de celălalt. Şi asta nu doar în ceea ce priveşte oamenii săraci, ci cu fiecare suflet.
Cum ne dorim ca această lucrare să fie una durabilă, şi nu doar un ajutor de duminică, am căutat să ne apropiem de aceşti oameni prin diferite moduri. La început ne-am întâlnit cu cei care veneau cel mai des spre a cere ajutor. Le-am vorbit despre nădejde şi credinţă. Nadejdea că Domnul nu-şi va lua mâna Sa de pe cei care cred în El. Şi astfel, i-am îndemnat, ca timp de o săptămână, fiecare să se adânceasca mai mult în rugăciunea sa către Dumnezeu şi de la El să ceară milostivire, către El să fie pusă încrederea şi nu în oameni. „Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte.”(Matei 6, 26). Nu am avut rezultate mari, dar ne-am bucurat că o familie a înțeles acest gând.
Între timp, cei care au fost dispuşi, la îndemnul părintelui, au venit şi s-au spovedit. După o săptămână ne-am reîntâlnit cu ei. De data aceasta au venit mai puţini. Unii au mărturisit că nu au putut rezista fără să cerşească, măcar o dată. Alţi au reuşit, dar cu mari eforturi. Ne-am dat seama că pentru majoritatea, cerşitul e o boală cronică. O parte dintre ei fac asta încă din fragedă pruncie şi nu se pot desprinde, altora li se pare mai la îndemână decât să muncească, iar câţiva dintre ei, chiar nu au altă posibilitate.
Un aspect care ne-a preocupat încă de la începutul acestei lucrări este seriozitatea acestor persoane. Cum putem şti dacă cineva are cu adevarat nevoie de ajutor? Sau, de ce s-a ajuns în această situaţie? A făcut acel om tot ce ţine de el şi cu toate acestea nu are nicio sursă de ajutor? Întrebări la care nu avem răspuns clar nici astăzi, dar, după care ne ghidăm atunci când situaţia o cere.
Sunt mulţi săraci care ne calcă pragul, şi nu toţi vin cu probleme financiare. La unii problemele sufleteşti sunt mai apăsătoare decât cele materiale şi atunci, după ce aflăm care sunt nevoile lor, după ce identificăm preocupările cu care se confruntă, îi îndrumăm spre spovedanie. Pentru un tânăr sau pentru o persoană care e aptă de muncă, dar nu găseşte loc de muncă ne-am gândit să venim în sprijinul lui punându-l în legătura cu un psiholog şi cu un asistent social. Pas cu pas vedem motivele reale pentru care ne cer ajutorul. Unii oameni preferă să cerşească, e mai comod, refuză apropierea de un duhovnic, refuză să muncească, doresc doar să-şi facă voia cea de toate zilele. Pe aceştia nu-i putem ajuta decât cu rugăciunea. Oferindu-le bani, din când în când, nu facem decât să îi adâncim în condiţia lor.
Ce pot face eu pentru aproapele meu?
Au fost diferite cazuri sociale, oameni fără adăpost, familii ce nu mai reuşeau să-şi plătească tratamentul oncologic, sau care riscau să-şi piardă locuinţa din cauza neachitării cheltuielilor lunare. Împreună cu părintele sau cu voluntarii acestei lucrări am mers să le căutăm chirie, sau să le cercetăm situaţia, să le cunoaştem familia, casa. Numai aşa putem cu adevărat să-i sprijinim. Asumându-i în viaţa noastră, puţin câte puţin, îndemnându-i să creadă în Dumnezeu, să se roage, făcându-ne timp să-i ascultăm, să-i vizităm, să mergem cu ei să le cumpărăm ceva în loc să le întindem un ban, rugându-ne pentru ei, încurajându-i pe cei care pot să muncească.
Şi totuşi... cum să ne comportăm cu cei care ni se adresează rugător, duminică de duminică?
Părintele Ioachim Parr spunea: iubirea să fie măsura tuturor lucrurilor pe care le facem. Dacă există dragoste, nu putem să-l necăjim pe celălalt cu nimic. Aşadar, pe cei care vă cer ajutorul ajutați-i pe cât puteți, dar fiți cu multă atenție atunci când le oferiți bani – majoritatea pot munci, se pot întreține, vorbiți cu ei și rugați-vă, și dacă au putere de muncă îndemnați-i să muncească. Pentru cazurile mai dificile îi puteți trimiteţi să vorbească, pe îndelete, despre situaţia lor cu Maria Pop, responsabilă de această misiune, și, când are timp, cu părintele Vladislav. Cu banii care se vor strânge la fondul pentru săraci vom avea pachete cu produse necesare şi astfel le vom putea împărţi când va fi nevoie.
Dacă am putea crede că în fiecare sărac Hristos ni se adresează în persoană, am avea cu siguranţă o altă atitudine faţă de celălalt, spunea politicianul Wiliam Forster.
E mai comod să împărţim bani, decât să împărtăşim dragoste, lumină. Există atâţia oameni aflaţi în nevoi în acest oraş, încât dacă fiecare dintre noi, dacă fiecare membru al bisericii noastre, am cerceta câte unul, dacă ni l-am asuma, după principiul de viață al Cuviosului Sofronie -aproapele meu este viaţa mea-, cu siguranţă, la fel ca şi Ioan Lumânărică, vom lăsa în urma noastră o mare de lumânări aprinse.
Maria Pop
