Dacă este să privim stresul din perspectiva oferită de Dicționarul Explicativ al Limbii Române, acesta s-ar defini ca orice factor de mediu capabil să provoace omului tensiune și chiar îmbolnăvire. Vedem, așadar, că stresul este asociat cu mediul, exteriorul unei persoane. Cum se explică, însă, faptul că ceea ce te stresează pe tine pe mine poate să nu mă streseze?
Aici ajungem deja în interiorul persoanei, la felul în care alege aceasta să se raporteze la factorul de mediu stresant. Reacțiile, spun specialiștii, pot fi de mai multe feluri: fiziologice (dureri de inimă, insomnii, tulburări de tranzit intenstinal etc.), cognitive (blocaje ale gândirii), emoționale (iritabilitate, depresie), comportamentale (dependențe). Aceste explicații ne ajută, astfel, să înțelegem că suntem responsabili de felul în care ne lăsăm sau nu afectați de factorul stresant.
Și, cea mai comună manieră în care suntem „intoxicați”, poartă numele de gând. Mintea noastră ne prinde într-un iureș al ideilor care escaladează realitatea și ajungem să fim mai stresați de interpretarea noastră asupra factorului de mediu stresant decât de factor, în sine. Și când spun factor de mediu mă refer nu doar la ceva static, ci și la oameni, relații, provocări, tot ceea ce ne poate tulbura liniștea. Pentru noi, cei din Biserică, cea mai puternică armă împotriva acestui iureș al gândurilor este rugăciunea. Cele cinci cuvinte, „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”, au rolul de a ne aduna în adâncul nostru și de a ne conecta la Dumnezeu, Cel care știe deja ce avem nevoie. Aflăm din Sfânta Evanghelie după Matei că dacă vom căuta mai întâi împărăția lui Dumnezeu, toate acestea ni se vor adăuga nouă. „Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei” (Matei, 6.34).
Dacă eu sunt încredințată gândului că este suficient să mă arăt Domnului în fața acestui factor de mediu stresant și că deja Domnul lucrează pentru liniștea mea, atunci niciun alt gând nu îmi mai poate răpi pacea. La început zarva se oprește greu, dar, cu timpul, pe măsură ce practicăm rugăciunea și creștem în credință, stresul ne devine tot mai străin. Vom folosi mai degrabă cuvinte precum durere și bucurie, de a fi sau nu cu Domnul în toate cele ale noastre, dar grija nu își va mai avea utilitatea în viețile noastre.
Există și tehnici menite să ajute trupul să se relaxeze, deopotrivă cu mintea. Respirația profundă, număratul până la 10, aducerea aminte de un loc frumos sau de o situație care ne-a făcut bine, toate acestea având rolul de a ajuta organismul nostru să producă oxitocină (hormon al fericirii) și să combată cortizolul (hormon al stresului). Toate acestea puse împreună cu rugăciunea ne vor da puterea de a nu acționa pe un pilot automat atunci când suntem stresați, ci de a răspunde cu înțelepciune și dragoste, pe cât se poate. Și să avem mereu în minte faptul că, pe calea aceasta către Dumnezeu, nimic din ceea ce se întâmplă nu este sfârșitul. Până și în clipa morții mai avem șansa de a ne întoarce către El și de a-I deveni fii, pentru viața cea veșnică. Aceasta să ne fie, așadar, singura grijă: de a fi cu Dumnezeu, iar toate celelalte se vor adăuga.
Nicoleta Bunduc
