Acest articolul a putut fi realizat cu sprijinul doamnei Angela Paveliuc Olariu, doctor în etnografie, cu ocazia proiectului „Dor de tradiție” inițiat de membrii Asociației Familia Tradițională.
Românii și-au structurat întreaga lor existență în jurul sărbătorilor importante, în care are loc o împletire a sacrului cu profanul, conform mitologiei sacrului tradițional românesc la care se raporteaza etnografii. Aceste sărbători, deși privite ca ocazii de bucurie și odihnă, toate erau așteptate cu posturi îndelungate ca perioade de purificare spirituală și trupească.
Etnografii consideră ca dimensiune temporală a sărbătorilor de iarnă perioada înainte de Crăciun începând cu 21 noiembrie, când biserica sărbătorește Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, perioada Crăciunului și a Anului Nou, a Bobotezei, până la 7 ianuarie, sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul. Sărbătorile religioase ale bisericii creștine s-au grefat pe tradițiile păgâne preexistente. Biserica binecuvântează tradițiile care corespund principiilor creștine considerând ca o tradiție populară care se dorește a fi ziditoare de suflet „trebuie să treacă și prin tinda unei biserici” (patriarhul Teoctist), să apropie trăirile intime ale sufletului de tradițiile populare, personale etc., sfinții conferind dimensiune universală unei manifestări, biserica adăugând dimensiunea liturgică trăirii sărbătorii.
Sfântul Andrei
Prima mare sărbătoare o constituie sărbătoarea sfântului Andrei, apostolul (nașul) românilor – îndrea sau undrea, numele lunii decembrie, din care derivă – pe 30 noiembrie care reprezintă și Anul Nou al dacilor, foarte bogat în tradiții și practici divinatorii (de exemplu de cunoaștere a celor viitoare precum ursitul sau previziuni ale stării vremii). Începutul de An Nou se caracterizează prin trei coordonate principale: în ajun cerurile sunt deschise (ca și în ajun de Crăciun), animalele vorbesc, iar cei morți se întorc în casele din care au plecat și în care sunt așteptați. Astfel, în această perioadă butucul de lemn trabuie să nu fie niciodata stins, cei morți să găsească în casă caldură și masa plină cu bucate, altfel se vor supăra și se vor întoarce în forma unor spirite malefice – strigoi, moroi – să pedepsească pe cei care nu au purtat grijă.
„Dragălașul de usturoi” (cum spunea o țărancă de la Copălău) cu puterile sale magice poate să alunge strigoii, ajută fetele să se mărite, și ajută celor bolnavi (Angela Paveliuc-Olariu Usturoiul – aliment, magie, medicament, Botoşani: Agata, 2001). Deși usturoiul era cel mai la îndemână mijloc de protecție, semnul Sfintei Cruci are pe departe putere mai mare atunci când simți pericolul (cum spunea și Vasile Alecsandri în poezia Noaptea Sfântului Andrii):
Zgomot trist în câmp răsună!
Vin strigoii, se adună,
Părăsind a lor secrii.
Voi, creștinelor popoare,
Faceți cruci mântuitoare,
Căci e noaptea-ngrozitoare,
Noaptea Sfântului Andrii!
Sfântul Nicolae
Următoarea mare sărbătoare este pe 6 decembrie: Sfântul Ierarh Nicolae (Moș Nicolae), făcătorul de minuni, închipuit ca un bătrân frumos, bun, blând, darnic, iubitor și așteptat cu nespusă bucurie și nerăbdare de către copii, care au datoria ca în seara de ajun să-și curățe ghetuțele pentru ca moșul Nicolae să le poată umple cu daruri. Totodată, Sfântul Nicolae este milostiv și darnic față de săraci, ajută văduvele si orfanii, apărător tuturor necăjiților, ajutor bolnavilor; dar considerat stăpân al apelor și protector al pescarilor și navigatorilor. Însă, Sfântul Nicolae este și apărător riguros al doctrinei şi tradiţiei Bisericii, care semnalează, pedepsește abaterile și oferă pe lângă daruri și o nuielușă spre îndreptare.
Tradiția populară a reținut partea de dărnicie care ne-a facut să ne asemănăm lui in bunatate și dărnicie. Nu întâmplător sărbătoarea este prăznuită înaintea Nașterii Domnului, fiind purtător de grijă și a celor ce vin pe lume și a ne pregăti să putem primi Pruncul Sfânt. Și în noaptea de Sfântul Nicolae tradițiile românești vorbesc despre ritualuri magice, farmece și prognosticuri meteorologice. Astfel, se vor pune crenguțe de pomi fructiferi în apă, pentru a înflori până la Anul Nou, ocazie cu care se va afla rodul livezilor din anul ce urmează. Se spune în tradiția românească că iarna începe la Sfântul Nicolae, când, acesta trebuie să-și scuture barba cea albă, cu alte cuvinte, trebuie neapărat să ningă. Dacă totuși se întâmplă să nu ningă de Sfântul Nicolae, atunci se zice că ar fi întinerit Sfântul.
Nașterea Domnului (Crăciunul)
Cea mai importantă sărbătoare o reprezintă cea a Nașterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cunoscută sub numele de Crăciun. Se presupune că termenul Crăciun este un cuvânt de origine daco-tracă legat de sărbătorile focului cu ocazia solstițiului de iarnă când ziua începe să crească în raport cu noaptea.
Nașterea lui Hristos se sărbătorea odată cu Boboteaza, la 6 ianuarie până către sfârșitul secolului al IV-lea în Apus și începând cu cel de-al V-lea secol în Răsărit. Mulți creștini ai primelor secole erau intrigați de veselia și festivismul sărbătorii, pe care le considerau copierea sărbătorilor și a riturilor păgâne, în special a Saturnaliilor romane. Sărbătorile din jurul solstițiului de iarnă au, după cum se vede, o origine precreștină, căci Evanghelia nu dă nici un detaliu despre data nașterii lui Iisus. Perceput diferit de diferite culturi, sfinții părinți au corelat-o cu creșterea în bunătăte, lumina. Zidirea sufletească a fost corelată cu tradițiile populare ca sărbătoarea în care se aprind lumini și fapte bune care să ne lumineze din interior spre exterior, sărbătorile de iarnă fiind însoțite de multă caldură și lumină care încălzesc relațiile interumane.
Crăciunul este o sărbătoare a belșugului, cu foarte multe și felurite bucate pe masă, în care din porcul tăiat pe 20 decembrie în ziua Sfântului Ignat se vor pregăti bucatele ce vor sta pe masa gospodarilor pe toată perioada sărbătorilor.
În tradițiile populare în timpul solstițiul de iarnă era teama că soarele, fără de care nu este concepută viața, sătul de păcatele noatre, se va intuneca. Astfel, se acorda o grijă specială ca butucul din vatră să stea aprins neîncetat între 24 decembrie și 7 ianuarie. În perioada Crăciunului erau practice divinatorii specifice. Astfel, gospodina casei, după ce termina de pregătit bucatele, își îmbrăca hainele de sărbătoare și, împreună cu familia, așteapta preotul. Se credea că în casele mai nevoiașe, faptul că preotul stătea așezat pe pat avea să aducă o înflorire a gospodăriei. De asemena, sub locul unde urma să stea preotul se puneau grăunțe și fân care urmau să fie date în timpul anului animalelor pentru a fi sănătoase. Fetelele de măritat puneau mărgelele sub pragul casei, pe care, după ce pleca părintele le puneau la gât cu convingerea că-și vor visa ursitul. Pragul este privit în tradiția satului românesc ca hotar între microcosmosul în care se desfășura viața în familie și macrocosmos în care bântuiau spiritele malefice. Seara erau așteptați colindătorii, care veneau într-o rânduială bine stabilită: primii vestitori ai Nașterii Domnului fiind copiii, apoi flăcăii în cete, apoi gospodarii. Cei care nu primeau colindătorii trebuiau să suporte cuvinte de batjocură. Prima zi de Crăciun începea cu slujba de la biserică după care familia întoarsă acasă gusta din bucate și apoi se odihnea. Vizitele la rude începeau de a doua zi, finii mergeau la nași, copiii la părinți, etc.
Anul Nou
Anul Nou era considerat o sărbătoare înfrățită cu Crăciunul. Colindătorii formau acum trupe de urători conduse de un șef care rostea versuri cu trimiteri umoristice uneori și cu înțelesuri magice. Urăturile aveau de cele mai multe ori teme agrare, în vechime, chiar se umbla cu un plug și se trăgea o brazdă în curtea gazdei. Obiceiul măștilor și al ursului din seara Anului Nou fac trimitere la o serie de practici precreștine. Prezența alaiului urșilor aducea în perspectiva țăranilor alungarea farmecelor şi relelor. Alaiul caprelor era însoțit de acompaniament iar acțiunea se petrecea ca și în cazul urșilor, capra joacă, moare, apoi se ridică − simbol al renașterii naturii odată cu noul an. Căluții sunt și ei nelipsiți, dansul acestora fiind unul bărbătesc prin tropăiri și sărituri. Dansul mascaților este și el unul plin de originalitate, cu o specificitate pentru nordul Moldovei. Ca ritual era unul de intimidare a spiritelor malefice, a relelor. Măștile de om vopsite hilar reprezentau un comportament neadecvat ce trebuia să se schimbe odată cu venirea noului an.
În această perioadă a sărbătorilor, de o deosebită importanță erau aluaturile ritualice. Colacul cel mare, ceilalți colaci, colăceii, toate erau încărcate de semnificații. Unul din colacii mari erau păstrați până în 9 martie, când se începea activitatea muncilor agricole și era legat de jugul animalelor. Colăceii cei mici se ofereau urătorilor, iar în cazul caselor cu fete de măritat unul din colacii cei mai mari și mai frumoși se oferea tânărului care scosese fata respectivă la horă pentru prima dată iar acum venea să o ure. Mai exista obiceiul ca la masă să se așeze un tacâm pentru cei din lumea de dincolo, ca atunci când vor veni în vizită să se poată așeza și să ospăteze.
Seara Anului Nou vine și cu o serie de practici divinatorii pentru prevederea stării vremii și a recoltei în anul următor. Cele mai frecvent utillizate erau calendarul cepei; pe 12 foi de ceapă, fiecare reprezentând câte o lună din an, se punea în seara de 31 decembrie câte un pic de sare. Dimineața, gospodarul vedea care foaie de ceapă s-a umezit mai tare prevăzând care lună va fi mai ploioasă.
Ziua de 1 ianuarie îi găsește pe copii umblând cu semănatul pe la casele gospodarilor, obicei simbolizând renașterea vegetației și deschiderea noului an agrar. Se vede că Sărbătorile de iarnă au fost însoțite la români de o serie întreagă de practici mistice, magice și religioase. O mare parte dintre acestea au origini precreștine dar au fost păstrate și adaptate fiecărei religii.
Etnograful Angela Paveliuc-Olariu trăiește un sentiment de dezamăgire, după cum singură recunoaște, când vede cum aceasta era lumea satului românesc de altă dată, cu practici diverse, fiecare cu semnificațiile sale și cu încărcătura spirituală proprie, practici respectate cu sfințenie, care dau identitatea și coeziunea socială a comunității. În prezent aceste tradiții își pierd din semnificațiile de altă dată, transformându-se mai mult în „carnaval”.
Daniela Ivanov
Articol publicat în nr. 3, anul 2 al revistei parohiale Vino și vezi
