Reiau, în această pagină, o propunere de ghid pentru credinciosul care se spovedește în mod sistematic și comentariul pe care l-am făcut, la un moment dat, pe Facebook, vizavi de anumite reacții ale unor persoane.
Ce... nu este duhovnicul
- Apropo de rolul de tată, psiholog (chiar de soț!) pe care unii/unele îl proiectează asupra duhovnicului... Sigur că un duhovnic, pentru a fi consacrat ca atare, trebuie să aibă capacitatea de a relaționa părintește (chiar să aibă „inimă de mamă”, cum spunea Părintele Paisie Aghioritul), trebuie să fie un bun cunoscător al psihologiei omului de azi, să ofere îndrumare în toate cele ce țin strict de viața duhovnicească, dar și în alte aspecte care țin de viața credinciosului. Dar el nu poate fi soțul pe care nu îl avem, nu poate înlocui prietenul care ne-a trădat, nu ia locul tatălui care ne-a lipsit în copilărie... Dacă ne raportăm așa la duhovnic, nu numai că avem o relație nesănătoasă cu el, dar ne facem vinovați de un reducționism care nu ne aduce nimic bun, dimpotrivă. Duhovnicul este ghidul nostru către Domnul, este, dacă vreți, interfața noastră cu Dumnezeu, pe care ne străduim să-L cunoaștem și de Care ne apropiem inclusiv așa (fără a neglija, evident, relația personală cu El, în taina rugăciunii, mai ales).
- Psihologia se împacă foarte bine cu duhovnicia atâta vreme cât își respectă locul firesc. Eu văd adesea efectele benefice asupra celor care vin la scaunul de spovedanie și, atunci când este nevoie, urmează o formă de terapie (convențională sau nu). Dar nici psihologul, nici psihiatrul și nici un fel de terapeut nu aduce vindecarea, ci doar tratează pe măsura competenței sale. Adevăratul Vindecător este doar Mântuitorul, iar cu El ne întâlnim și Îl primim spre tămăduire, deplin și real, în sfintele taine (botezul, spovedania, împărtășania, sfântul maslu...).
- Dacă un ucenic se atașează de duhovnic mai mult decât de Hristos, înseamnă că fie duhovnicul s-a pus pe sine în relație mai mult decât L-a pus pe Domnul, fie ucenicul nu poate încă a se lipi de Dumnezeu, ci caută doar omul, fie se întâmplă ambele (în proporții variabile).
***
Iată și acel mic ghid, propus de o ucenică, Mădălina, dar inspirat din experiența multora care îngenunchează adesea la scaunul de spovedanie:
1) Rugați-vă, înainte de spovedanie, pentru adunarea minții și aducerea aminte a tuturor păcatelor.
2) Să aveți în gând că păcatul este moarte, iar Hristos este Viață.
3) Să aveți conștiința neputinței de a nu păcătui („nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc”, cum zice Sf. Ap. Pavel), iar în inimă dorința de îndreptare.
4) Spuneți-vă păcatele proprii, nu pe ale altora.
5) Spuneți-vă păcatele cu onestitate și curaj, nu vă ascundeți.
6) Vorbiți cât mai puțin, fiți conciși, clari și la obiect. Amintiți-vă că și ceilalți așteaptă să se spovedească.
7) Dați explicații numai dacă duhovnicul le cere.
8) Nu împovărați pe părintele duhovnic cu rolurile de psiholog, tată și altele; el este doar cel care ne ghidează către Iisus Hristos, singurul Om care, fiind și Dumnezeu, ne poate împlini toate nevoile și vindeca toate rănile.
9) După ce ați spus toate păcatele, fiți atenți la sfatul duhovnicului, prin gura căruia vorbește Dumnezeu; nu îl întrerupeți și nu vă gândiți în altă parte.
10) Nu uitați că spovedania este o taină și nu dezvăluiți nimănui cuvântul de la Dumnezeu primit (așa cum nici duhovnicul nu se cuvine să dezvăluie ceva).
Cu siguranță, se mai pot adăuga și alte îndemnuri de folos pe tema aceasta. Dar, de am încerca să le punem în aplicare pe cele 10 de mai sus, am putea avea, cu adevărat, încredințarea că ne-am străduit a ne spovedi curat.
Pr. Constantin Sturzu
Articol publicat în nr. 1, anul 1 al revistei parohiale Vino și vezi
