Cristina Sturzu
2019 se apropie de final. Pe an ce trece, atenția la ce fac cu timpul pe care îl am la dispoziție pe această lume crește. Poate că lucrurile pe care le fac nu se schimbă în mod spectaculos. A le stăpâni însă, adică a le asuma, împropria, a primi că sunt rezultatele alegerilor pe care le fac în fiecare clipă este ceva ce le conferă congruență, iar atunci când le așez în prezența lui Dumnezeu, dobândesc profunzime și sens. Și în felul acesta, timpul devine răspuns la chemarea Lui, după cum spunea Părintele Stăniloae. Timpul este dimensiunea în care se desfășoară viața mea aici, pe pământ, iar rolurile în care sunt angajat sunt tot atâtea prilejuri și direcții de materializare și manifestare a unicității personale, în umblarea în cele mai înainte gătite pentru mine (cf. Ef. 2, 10), făcând cele ce eram datoare să fac (v. Lc. 17, 11).
***
Se vorbește foarte mult despre scurtarea timpului, luând de multe ori aceasta ca motiv și scuză pentru lipsa de prezență în viața noastră. Și este adevărat. Atunci când ieșim din noi, lăsându-ne atenția captată de lucruri, oameni, situații, atunci când pierdem contactul cu Iisus, Care Se află în adâncul nostru, trăim în salturi, sporadic, din moment de centrare în moment de centrare. Între acele momente, doar hăuri de uitare de sine și de Dumnezeu, proiecții în iluzia lui „ce ar putea/ trebui să fie”, găuri negre în care timpul se scurge imperceptibil pentru noi, trecând în neființă și lăsând impresia trecerii fulgerătoare. Articolul de față este o invitație la recuperare: în preajma Noului An și în tot anul ce vine, să ne aducem aminte să ne recuperăm de la marginea acestor prăpăstii ale întunericului celui de dinafară și să ne adunăm în noi înșine, în Prezența lui Dumnezeu, pentru a putea trăi miracolul pe care îl cerem de fiecare dată când spunem rugăciunea Tatăl nostru: „precum în cer, așa și pe pământ”.
***
De multe ori aud la persoanele cu care lucrez expresia „Ah, am prins acum niște lucruri atât de importante! Dacă n-aș uita...” și deja o părere de rău pentru pierderea acelei stări a descoperirii, fondată pe experiența trăirilor și descoperirilor anterioare pierdute. Și iată că au și pierdut ceea ce prinseseră. Pentru că s-au dus după starea respectivă. S-au „prins” de stare și au plecat cu ea, căci stările sunt oricum, doar ferme, nemișcătoare, nu. Stările sufletești ‒sirene ce ne cheamă cu amăgirea cântării lor care promite fericire, precum odinioară pe eroul grec, Ulise. Ele ne poartă către mirajul vidului dacă nu ne acoperim urechile, cu stăpânirea credinței în promisiunea lui Dumnezeu și dacă nu ne legăm de Hristos cu funia voinței.
***
Starea sufletească, emoția, atunci când nu este folosită ca ceea ce este, adică un indicator intern, mă scoate în afară, devenind un criteriu, un far călăuzitor al acțiunilor, ajungând să fie motor și scop al vieții mele (căutăm să trăim stări plăcute și fugim de cele neplăcute). Suntem în epoca lui „fă ce simți!” și numim asta fericire. Dacă simt să fac ceva, voi face. Dacă nu, nu! Mă căsătoresc pentru că simt, dar mai ales, mă căsătoresc ca să simt. Mă cert cu soțul/soția pentru că nu simt, sau pentru că nu simte... ce simt eu. Sau ce cred eu că ar trebui să simtă. Suntem în era conectării și am nevoie să simt conectare. Iar atunci când simțirea este epuizată, ajung să spun că nu mai există conexiune. Și, într-adevăr, nu mai există conexiune. Însă nu doar cu celălalt sau din cauza celuilalt. Nu îmi dau seama că eu sunt de mult ieșit/ă în afară, la periferia inimii mele. Că, de mult, eu nu mai sunt înlăuntrul meu. Că această alergare după simțire nu îmi aduce odihnă, pace sau fericire. Vorbesc despre auto-control, dar caut să-i controlez pe ceilalți în vreme ce îmi pun simțirea în controlul celorlalți, abandonând stăpânirea (de sine) pe care mi-a dat-o Dumnezeu (Fac. 1, 28).
***
În literatura filocalică se vorbește despre fericire ca venind prin ceilalți și prin Dumnezeu. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că ființa netrupească (Dumnezeu) transmite fericirea vorbind, lucrând și fiind contemplată, în vreme ce „ființa trupească (omul) transmite fericirea numai prin faptul că este contemplată” (Filocalia II). Vedem la acest sfânt călugăr de secol VII înțelegerea că fericirea nu este ceva ce poate fi dat activ (de către om, omului, prin diferite „limbaje ale iubirii”, ca să folosim o expresie la modă) ci e ceva ce ține de capacitatea / dorința / disponibilitatea de a contempla a celuilalt (cel care vrea să fie fericit), dacă este dispus să facă acest lucru, adică... dacă este conectat. Mai mult, doar Dumnezeu transmite fericirea vorbind, lucrând și fiind contemplat (Sfântul Maxim Mărturisitorul). Deci, atunci când așteptăm fericirea de la celălalt prin vorbire („sunt fericit dacă îmi spui ceva frumos”) și prin facere („sunt fericit dacă faci lucrurile pe care le doresc”), așteptăm greșit. Nu este al omului să ne facă fericiți. Și transmitem acest lucru și copiilor noștri, mințindu-i că ar putea face niște lucruri pe care nu le vor putea face niciodată dacă nu se vor lăsa străbătuți de Dumnezeu, pentru ca El să le facă prin ei. Trăim într-o epocă a umanismului în care l-am făcut pe om dumnezeu, dar ce grea povară! Ne dăm sufletul striviți sub propriile exigențe și ne întrebăm de unde atâta deznădejde, de unde atâta anxietate și atacuri de panică, de unde atâta depresie. Un dar pentru noi și pentru copiii noștri: a-i învăța să contemple. A sta în tăcere în fața minunii care este omul, aproapele, chiar și când chipul său e schimonosit de răutate. A primi fericirea care se înfiripă așa. Experimentăm o umbră a acestui dar cumva „de la sine” atunci când ne îndrăgostim. Doar că, nici atunci, nefiind atenți la noi înșine, nu realizăm că suntem fericiți pentru că îl contemplăm pe celălalt, lăsându-ne inundați de frumusețea lui.
***
Am vrut să scriu un articol pozitiv, optimist. Îmi dau seama că pozitivitatea și optimismul se termină într-un capăt la marginea nevoii egocentrice de „a simți”: pe sine, pe ceilalți, pe Dumnezeu. În celălalt capăt ‒ la acceptarea smerită a contemplării aproapelui și a lui Dumnezeu și a pătimirii cuvântului și lucrării lui Dumnezeu în noi, în trupul și sufletul nostru. Între ele ‒ timpul, ca răspuns continuu la chemarea lui Dumnezeu. Pe care îl doresc tuturor. La mulți ani!
Articol publicat în nr. 7, anul 5 al revistei parohiale Vino și vezi
