Pe domnul Ioan Vacaru, epitropul și paracliserul nostru, l-am cunoscut în același timp cu Părintele Profesor Florin Bucescu. Amândoi aveau aceeași bunătate, aceeași smerenie și dragoste față de tot omul pe care-l vedeau pentru prima dată.
Din iunie 2008 și până nu demult, am avut șansa de a-l avea pe „nea Ionică” (cum îl alintam) sute, mii de ore alături. Era omul care se confunda practic cu biserica noastră. Trei decenii a slujit ca nimeni altul. Venea primul și pleca ultimul din biserică. Bătea toaca și trăgea clopotele mai frumos ca la mănăstire. Știa fiecare lucrușor, cu rostul lui. Și le pregătea pe toate din timp, de Bobotează, de Paști, de Rusalii etc. Cu multă atenție, cu grijă, cu răbdare. La slujbă stătea întotdeauna în picioare, chiar dacă dura ore. Și sub povara unei coloane mai fragile, eu mă mai așez uneori în strana din altar. Dar dânsul, niciodată nu se așeza. Nici o secundă.
Dacă-l vedeam la slujbă, eram liniștit. Știam că toate vor curge șnur. De fiecare dată când am mers „cu ajunul” prin parohie, doar cu dânsul am fost. Toată lumea îl cunoștea și vorbea cu el mai mult decât cu preotul lor paroh. Dar pe mine mă bucura văzând această relație atât de frățească pe care o avea cu toți. Și eram conștient că ceva din capitalul lui de încredere, dobândit cu atâta trudă, se transfera și asupra mea. A slujit cu mulți preoți, dintre care trei au avut funcția de paroh. Întotdeauna avea grijă să întărească autoritatea preotului în fața credincioșilor. Poate uneori ar fi avut altă părere vizavi de unele măsuri luate, dar întotdeauna le ținea pentru sine. Considera că ascultarea este mai mare decât orice.
Când am început să fiu tot mai căutat pentru spovedanie, de prin 2009-2010, zăboveam cu orele în biserică. Ajunsesem să nu pot pleca decât arareori înainte de miezul nopții. Întotdeauna rămânea alături de mâine și nea Ionică. Stătea în veșmântar și citea sau se ruga. Nu mânca nimic și nu bea nici măcar apă. Această nevoință avea să-i și aducă, cred, boala care avea să-l răpună la cei 75 de ani ai săi. Considera că atâta timp cât preotul se află în biserică, dânsul, ca paracliser, ca epitrop onorific, trebuia să fie prezent. Îl conduceam, la plecare, cu mașina până acasă și ca să mai schimb o vorbă. Știa să mă asculte, să mă înțeleagă, să mă întărescă.
La un moment dat, tot vorbind despre cum să-i apropiem mai mult pe oameni de Dumnezeu, dânsul a rostit un cuvânt simplu și concis: „Părinte, un dram de bunăvoință dacă ar avea omul...”. Pe moment, nu mi s-a părut un cuvânt de o mare forță duhovnicească. Pe măsură ce căpătam experiență în lucrul cu oamenii, aveam să înțeleg ce adevăr uriaș cuprindeau vorbele sale aparent atât de simple. Într-adevăr, acolo unde am găsit un dram de bunăvoință, de deschidere, am văzut cum Dumnezeu a lucrat și a schimbat vieți. Dar unde omul s-a baricadat cu totul în părerile-i proprii, nu puteam face nimic.
Nea Ionică a ajuns paracliser practic peste noapte. Era un om credincios dintotdeauna, cu atitudine curajoasă inclusiv în timpul comunismului. Vorbea la ședințele de partid, când apuca să ia cuvântul, despre faptul că duminica omul trebuie să fie liber, să poată merge la Sfânta Liturghie. Într-una din zile, Părintele Constantin Sârbu - parohul de atunci al Talpalarilor - după ce l-a spovedit i-a spus: „De azi înainte veți fi paracliser. Stați la Liturghie și vedeți ce trebuie făcut”. După doar o Liturghie, nea Ionică deja cam știa ce are de făcut. A învățat inclusiv să cânte la strană.
Era de o jertfelnicie rară. Când am schimbat ferestrele bisericii, a vegheat o noapte întreagă pentru că unul dintre geamuri nu venise la timp și se căsca un gol imens în perete, o adevărată ispită pentru hoți. Acasă se ridica din somn întotdeauna la miezul nopții și se ruga, alături de soție, doamna Maria, măcar o oră, două. De altfel, fără dragostea și înțelegerea soției sale, nu ar fi putut să se dedice atât de mult slujirii de paracliser.
Când l-am văzut pentru ultima dată, stătea la pat, neputincios. Văzându-ne intrând în cameră pe mine și pe Părintele Vladislav, a rostit, cu voce stinsă: „S-a umplut casa de lumină. Au venit la mine preoții bisericii!”. Cu câteva zile înainte de trecerea la cele veșnice, a visat-o pe Maica Rafaela (și dânsa plecată la Domnul) cum stătea în genunchi lângă pat și se ruga pentru el. Era atât de convins că totul s-a petrecut aievea, încât, atunci când a deschis ochii a căutat-o minute în șir cu privirea prin cameră.
A plecat la Domnul cu mare discreție. Deși boala l-a tot ținut departe de biserică, iar în ultima parte chiar l-a țintuit la pat, totuși dureri nu a avut până în ultima zi. Să-mi iertați analogia, dar precum Ion Creangă a plecat la câteva luni după ce bunul său prieten, Mihai Eminescu, a trecut la cele veșnice, și nea Ionică a plecat la scurt timp după ce Părintele Florin Bucescu s-a dus să cânte cu îngerii Liturghia psaltică în glasul III. N-au putut sta multă vreme departe unul de celălalt.
De ceva timp, când intru în altar privesc și resimt un gol de neumplut. Cei doi prieteni atât de dragi sufletului meu nu mai sunt să-mi încălzească inima cu fețele lor blând și vesel luminate. Dar, cu puțin efort, sesizez și prezența lor. Nu degeaba un filosof creștin, Gabriel Marcel, spunea ‒ parafrazez ‒ că atunci când iubești pe cineva, acela nu mai moare niciodată.
(Pr. Constantin Sturzu)
Articol publicat în nr. 7, anul 5 al revistei parohiale Vino și vezi
