Domnul ne cheamă la a conştientiza că El este sursa vieţii noastre, dar o face într-un mod în care să ne putem manifesta libertatea de a-L alege sau de a-L respinge. Am putea spune, plecând de la modelul natural al unei familii, că Dumnezeu ne iubeşte ca o mamă, dar că ne creşte dându-ne libertatea de a ne raporta la El ca la un tată.
Orice discuţie despre maternitate şi paternitate în viaţa duhovnicească ar trebui să pornească de la o întrebare simplă: de ce numim Dumnezeu-Tatăl prima Persoană a Sfintei Treimi? Răspunsul e simplu pentru orice credincios cu minime cunoştinţe teologice: pentru că Mântuitorul S-a născut din veşnicie din Tatăl, fără mamă, iar în timp, acum două mii de ani, din mamă (Fecioara Maria), fără un tată pământesc. Urmând lui Hristos, şi noi ne raportăm la Dumnezeu ca la adevăratul nostru Tată: "tată al vostru să nu numiţi pe pământ, că Tatăl vostru Unul este, Cel din ceruri" (Matei 23, 9). Drept mamă orice creştin are Biserica, din al cărei pântece (cristelniţă) s-a născut a doua oară, când a fost botezat.
Într-o familie obişnuită, un copil are mamă şi tată. În chip natural, copilul are o relaţie foarte strânsă cu mama sa, cea care îl poartă în pântece, apoi îl ţine la pieptul său. Iubirea unei mame este de neegalat, ea îi este dedicată copilului chiar şi dacă acesta ajunge să comită fapte reprobabile. Când un creştin apostaziază, dacă revine în sânul Bisericii el nu se botează din nou întrucât, oricât de "risipitor" ar fi fost (V. Luca 15, 11-32), el nu şi-a pierdut calitatea de fiu. Copilul, pe de altă parte, în mod normal îşi iubeşte mama fără nici un fel de condiţii, iar despărţirea de ea este infinit mai dureroasă decât despărţirea de tată. Cu tata, în schimb, orice copil creează o legătură în timp, nu e ceva tot atât de spontan şi de firesc precum e legătura de afecţiune cu mama. Altfel decât în relaţia cu mama, din a cărei dragoste se hrăneşte încă de la început, copilul învaţă să relaţioneze cu tata, faţă de care nu este tot atât de dependent. De aceea, pentru un creştin, relaţia cu Dumnezeu se reflectă iconic mai degrabă în relaţia cu tata, decât în cea cu mama. Asta pentru că Dumnezeu nu vrea să ne "lege" de Dânsul, deşi noi de la El primim viaţă fiecare. Domnul ne cheamă la a conştientiza că El este sursa vieţii noastre, dar o face într-un mod în care să ne putem manifesta libertatea de a-L alege sau de a-L respinge. Am putea spune, plecând de la modelul natural al unei familii, că Dumnezeu ne iubeşte ca o mamă, dar că ne creşte dându-ne libertatea de a ne raporta la El ca la un tată.
Tot aşa este şi relaţia credinciosului cu Părintele duhovnicesc. Acesta are faţă de ucenic o "inimă de mamă" (cum spunea şi Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul), dar ucenicul se raportează la el ca la un tată, având libertatea de a-şi alege duhovnicul sub a cărui ascultare vrea să fie. Această maternitate convertită în paternitate duhovnicească este sintetizată în exclamaţia Sfântului Apostol Pavel: "O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii, până ce Hristos va lua chip în voi!" (Galateni 4, 19). Pe scurt, fără maternitatea duhovnicească a Bisericii nu putem conştientiza şi asuma statutul de "fii ai lui Dumnezeu", nu ne putem raporta la paternitatea divină.
Continuarea pe doxologia.ro.
