A nu ne apropia de Dumnezeu cu nădejdea că El întinde, de pe Cruce, braţele Sale părinteşti către noi pentru a ne îmbrăţişa şi a lua povara noastră asupra Sa e totuna cu a spune: „Nu-Ţi dau, Doamne, păcatele mele!”. Într-un fel, facem din aceste păcate „comoara noastră ascunsă” şi locul de care se lipeşte inima noastră (cf. Matei 6, 21), o inimă ce nu-şi poate afla, astfel, pacea şi bucuria după care tânjeşte. Păcatul ne oboseşte, ne tulbură, ne aduce la disperare. Alternativa este aceea de a apropia potirul trupului nostru de coasta Sa, spre a primi şi a bea scumpul Său Sânge. Spre a primi viaţă din Viaţa Lui. Ce altceva ar mai putea să facă Domnul pentru noi? Ce smerenie mai adâncă poate fi decât aceea de a Se jertfi, de a face din Sângele Său leac pentru a-i tămădui tocmai pe cei care-L rănesc?
Există, cu referire la Botezul Domnului, în Evanghelia după Luca, un verset care ne spune că, „după ce s-a botezat tot poporul, botezându-Se şi Iisus şi rugându-Se, s-a deschis cerul” (Luca 3, 21). Ce ne atrage atenţia este faptul că Mântuitorul a intrat în apele Iordanului, deloc întâmplător, abia după ce s-a botezat „tot poporul”. De ce a simţit nevoia Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca să facă această precizare? Mai ales în contextul în care ştim că aceia care se înfăţişau înaintea Sfântului Proroc Ioan Botezătorul înainte de a primi botezul îşi mărturiseau acolo, în apă, toate păcatele. Cel ce e numit „Mielul lui Dumnezeu” (cf. Ioan 1, 29 şi 36), fiind fără de păcat, a ieşit „îndată” din apă (Marcu 1, 10), neavând ce „spovedi” înaintea lui Ioan. Dacă nu a venit să Se cureţe, să-Şi mărturisească vreun păcat, ci, dimpotrivă, spre „a ridica păcatul lumii” (cf. Ioan 1, 29), înseamnă că intrarea Domnului în Iordan după ce „tot poporul” s-a botezat cu apă se face cu scopul de a prelua tot ceea ce „lăsase” acolo acest popor – adică păcatele neamului omenesc. În Iordan, Hristos Şi-a asumat în întregime păcatele oamenilor din toate timpurile şi din toate locurile, pe care le-a pironit apoi pe Cruce. Rana păcatului nostru este vindecată de rănile sau Pătimirile Domnului. De aceea ne şi spune Prorocul Isaia: „El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu, dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat” (Isaia 53, 4-5).
Am mai făcut şi în alte rânduri referire la experimentele făcute de oameni de ştiinţă, care au arătat că apa se „impregnează” de tot ceea ce rostim sau gândim în preajma ei. Ea cristalizează, atunci când îngheaţă, în forme urâte, neregulate, dacă îi adresăm cuvinte grele, de ocară, respectiv în forme armonioase, atunci când vorbim frumos sau ne rugăm în preajma ei. Cumva, aşa ar putea desluşi o minte ce interpretează totul în cheie ştiinţifică ceea ce s-a întâmplat acum două mii de ani: toată răutatea scoasă afară, prin mărturisire, de cei ce s-au botezat, a fost „preluată” apoi din apele Iordanului de Mântuitorul. Dar El, fiind Dumnezeu, nu s-a „murdărit” cu păcatul, ci l-a şters, căci nu poate ceva necurat să-L pângărească pe Cel ce este Izvorul sfinţeniei. Merită să ne aducem aminte, în acest context, de femeia care avea scurgere de sânge de 12 ani şi care atingându-se de poala hainei lui Iisus s-a vindecat, nu L-a pângărit pe Acesta, aşa cum credeau iudeii de atunci.
Continuarea pe doxologia.ro.
