Am stat ani buni în Blocul Tarom, unde mama stă şi acum. Eram însă la vârsta adolescenţei, când tinerii nu prea merg la biserică.
Gândul de a merge la biserica era departe de mine. Chiar pot spune că eram împotriva ei. Mi se părea o cale primitivă de a găsi pe Dumnezeu. Ba chiar un circ! Sau şi mai rău, o instrucţie ca la armată şi o spălare de creier în masă. Şi cel mai grav era că nu mi se părea că biserica respectă Biblia! Citisem şi eu Noul Testament şi nu înţelegeam de ce în Biserica noastră sunt icoane dacă nu aveam voie să ne închinăm la idoli. Nu înţelegeam de ce trebuia să ne spovedim, împărtăşim, să pupăm mâna preotului, să dăm bani, pomelnice şi altele. Nimic nu înţelegeam din toate acestea şi în mine creştea o revoltă împotriva preoţilor şi a bisericii. Nu mai spun că avusesem câteva tentative de spovedanie care s-au transformat în traume pentru mine. Un lucru mi-era clar! Eu la biserica nu mai voiam!
Anii au trecut, căutările mele spirituale au continuat, dar în afara Bisericii. După un timp, destul de lung, am renunţat la a mai blama Biserica şi preoţii. Era un consum de energie inutil pentru mine.
Mai mult de gura mamei şi a surorii mele, am reînceput să merg, din când în când, la câte o biserică şi să mă spovedesc. Aveam acum copii şi ele mă trimiteau cu ei la împărtăşit. Astfel că, de două ori pe an, frecventam o biserică din Nicolina unde găsisem un preot mai în duhul meu. Totuşi, nu simţeam nimic special în biserică şi tot nu înțelegeam nimic. Însă îmi făceam datoria.
Undeva la 40 ani, Domnul m-a oprit pe drumul căutărilor mele. Ajunsesem într-un punct în care mă blocasem în propriul meu labirint; labirintul sinelui. Acela a fost momentul în care Domnul mi-a descoperit sfinţii Lui şi S-a descoperit pe Sine prin sfinţii Lui. Spre ruşinea mea, nu crezusem în sfinţi şi în mijlocitori. Dar acel moment, nu am să-l uit toată viaţa. Îl datorez Sfântului Efrem cel Nou şi, desigur, Domnului. Slăvit fie El, întru sfinţii Săi!
De la apariţia Sfântului Efrem cel Nou până la Biserică a fost doar un pas. Mai rămânea să găsesc o biserică în care să mă simt bine, cu preoţi în duhul Domnului, slujitori ai Adevărului. Aşa am auzit de Biserica Talpalari, biserica de care am aparţinut o vreme şi pe care mama o frecventa, fiind din parohie.
Am fugit de Biserică departe, precum fiul risipitor. Am căutat departe şi am găsit aproape. Atât de aproape de sufletul meu s-a vădit această biserica pe nume Talpalari.
Uneori mă întreb dacă Dumnezeu nu ascunde diamantele în noroi? Şi dacă nu le pune aproape de noi, când noi le căutăm departe? Astfel că, mă bucuram ca un copil să descopăr pe Dumnezeul cel viu şi pe sfinţii Lui din cer dar şi pe cei care mijloceau pentru noi pe pământ, sub veşmintele preoţeşti.
Deşi mică, biserica era atât de plină… Plină de tineri, plină de copii, plină de Duh Sfânt şi iubire.
Spre mirarea mea, preoţii sunt tineri şi iubitori. Vocea odihnitoare a părintelui mi-a rămas adânc întipărită în suflet.
Acolo, la Talpalari am simţit căldura Duhului Sfânt în fiecare dintre preoţi şi în fiecare dintre măicuţe. Fiecare cu harul său; dar mult har revărsat într-o bisericuţă ascunsă de ochii lumii şi adumbrită de falnicul stejar din colţ.
Crezusem că la biserică mergi singur, stai la slujbă şi pleci repede, tot singur fiind. Dar nu! Nu la Talpalari! La Talpalari poate că vii singur, dar trăieşti comuniunea. După Sfânta Liturghie ne bucurăm de agapele frațesti.
Acolo, în sânul acestei bisericuţe am cunoscut cele mai calde şi sincere îmbrăţişări. Sunt câteva braţe acolo din care nu m-aş mai desprinde. Mă simt ca un prunc la sânul mamei. Uneori mă întreb dacă nu cumva Maica Domnului mă îmbrăţişează prin ele.
Tot la Talpalari, mă minunez de fiecare dată de fiecare copilaş ce zumzăie în aşteptarea împărtăşaniei. În fiecare privire de prunc recunosc pe Domnul. În fiecare zumzet al lor recunosc vocea Domnului. Căci şi El a fost prunc! Şi la Talpalari, da! Domnul e prunc! Şi zumzăie adesea, prunc fiind.
Dar Domnul este şi în tinerii falnici care vin îmbrăcaţi în port popular şi-mi amintesc de moştenirea noastră de neam care iată, la Talpalari, ni se dă ca zestre. Tineri frumoşi, curaţi, cu voci îngereşti cânta adesea la strană şi iarna ne încântă inimile cu colinde. De Crăciun, vocea Domnului cânta prin ei! Să-i primiţi! Căci pe El Îl primiţi!
Ceea ce mă uimeşte şi-mi înmoaie inima la fel ca pruncii sunt bătrânii. Fără ei biserica nu ar mai fi la fel! Poate că unii încă mai foşnesc pungi, poate că nici nu aud. Poate că alţii vorbesc mai tare şi nu mai au răbdare căci viaţa i-a însingurat într-atât încât singurul lor moment de comunicare e la slujbă, în biserică. Poate că pe unii dintre ei nici nu-i simţi. Stau cuminţi, smeriţi în scaunele uneori mai mari ca ei. Cu ochii închişi, respiră lin şi adânc. Şi, uneori, mă uit la ei cu grijă şi înfrigurare: oare trăiesc sau dorm? Respiră sigur? Sunt vii? Atunci, respir uşurată la prima pungă foşnită. Da! Slavă Domnului! Ei sunt vii! Şi aşa vor fi tot timpul! Ei, bătrânii noştri sunt cei ce ne-au crescut pe noi. Ei ştiu să dăruiască. Acum sunt singuri. E vremea noastră să dăruim lor.
Avem braţe noi, pentru voi! Avem şi picioare! Avem şi inimi pline de iubire, cuvinte mângâietoare pentru voi! Avem să vă dăruim vouă ceea ce bunicii noştri ne-au dăruit nouă. Avem o vorba bună, un ceai, o îmbrăţişare, o carte si o floare pentru voi. Avem să vă povestim poveştile cu care voi ne-aţi crescut pe noi. Avem să vă dăruim vouă iubirea ce aţi pus-o în noi. Avem să umplem singurătatea care vă copleşeşte.
Doar un singur lucru nu avem: cheia uşii voastre!
Vă rugăm, deschideţi uşa inimii voastre şi a casei voastre către noi! Căci noi v-am „furat” biserica… și vrem să v-o aducem înapoi!
Vă mulțumim!
Noi, Talpalarii…
Anca Todirică
