În viața comunității Parohiei „Talpalari” se ascund numeroase povești de viață, cele mai multe putând deveni subiecte de cărți. Una dintre acestea este și istoria doamnei Raisa care la câteva zile după Sfintele Paști va împlini 100 de ani.
Povestea doamnei Raisa am descoperit-o prin ochii fiicei ei, doamna Elena Enache, cele două locuind împreună de peste 45 de ani. Fostă croitoreasă de profesie, doamna Raisa are multe de împărtășit, inspirând multă blândețe și pace. Cu toate acestea, starea ei de sănătate și vârsta înaintată nu-i dau voie să se înscrie în conversații lungi, reușind cu greu să-și aducă aminte de tinerețe. Fiica ei, în vârstă de 79 de ani, o îngrijește cu multă dragoste și dăruire. Deși nici starea de sănătate a acesteia nu este foarte bună, doamna Elena și-a asumat această menire, primind cu bucurie pe „tinerii de la biserică” alături de care deapănă amintiri și inspiră virtuți.
– De unde își trage rădăcinile doamna Raisa?
– Mama mea s-a născut 24 aprilie 1917, în Republica Moldova. Tatăl ei a fost împușcat la Revoluția din 1917, când ea avea doar cinci luni. În 1922 a venit în România cu bunica mea și s-au stabilit în satul Rădeni, comuna Roșcani, județul Iași. S-a căsătorit la 19 ani cu tatăl meu, Petru, împreună cu care a avut doi copii, pe mine și încă un frate care a trecut la Domnul. Mama mea a fost croitoreasă de profesie, învățând singură această meserie, fără să o preia de la cineva.
– Ce vă aduceți aminte din perioada copilăriei?
– Eu m-am născut în 1937 și la scurt timp a venit cel de-Al Doilea Război Mondial. Tatăl meu a fost concentrat în armată înainte de începerea războiului și îmi aduc aminte că am rămas singură cu mama și cele două bunici. Nu a fost ușor, dar mama a făcut multe ca să trecem prin această perioadă. Ea a dus greul…
Mi s-a povestit că tata a fost chemat în armată la puțină vreme după ce m-am născut. După câteva luni, mama a aflat că a fost luat prizonier, fiind încarcerat la Universitatea din Iași. Nu a stat pe gânduri și a mers la el mai bine de 40 de km, pe jos, căci atunci nu erau mijloace de transport ca acum. Dar s-a descurcat și a ajuns la el. Au discutat la vorbitor și tata i-a spus că își dorește mult să mă mai vadă. Se aștepta să fie trimis pe front, nici măcar nu știa unde anume.
Mama a fost o luptătoare; a venit acasă, a luat un car cu boi și am plecat spre Iași. În drum spre oraș am trecut pe la Popricani. Din depărtare se vedeau casele fumegând, foc și totul distrus. Acolo, pe lângă case era o groapă mare, probabil de la o bombă unde zăceau morți, unii întregi, alții doar rămășițele.
– Ați reușit să ajungeți la tatăl dumneavoastră?
– Am mers mult însă am ajuns prea târziu. La Iași mama a aflat că tata a trecut peste Prut, fusese trimis în altă parte; Moldova sau Polonia, nu mai știu.
– Practic, doamna Raisa a avut grijă de gospodărie singură, pe toată perioada războiului?
– Da, ea a rămas acasă cu mama ei, cu soacra și cu mine și s-a luptat ca să avem cele necesare. Mai mult, pentru că eram aproape de graniță, pe perioada războiului am fost deportați pentru câteva luni în Botoșani, satul Ilișeni. Am plecat cu carul cu boi cu ce aveam la noi și am stat câteva luni. Când ne-am întors în Roșcani nu am mai găsit decât zidurile casei. Totul era distrus, erau tranșee prin fața casei, prin spate, peste tot. Atunci familia mea a fost nevoită să refacă totul.
– Cum era doamna Raisa văzută de cei din sat?
– Așa cum am spus, mama mea a fost croitoreasă. A cusut pentru toată lumea, însă știa să facă lucruri de calitate, paltoane pentru doamne, rochii, deux pieces și atunci a ajuns să se învârtă în unele cercuri mai restrânse. Știți cum e, în satul tradițional se adunau primarul, învățătorul, preotul și doctorul. Ei bine, și părinții mei făceau parte din acele familii. Respecta pe toată lumea, însă aveau și cercurile lor mai restrânse. Erau considerați chiaburi datorită „averii lor”, cele 20 de hectare de pământ adunate, dar și moștenite de la părinți. De aceea, nici nu ni s-a permis să facem școală, am putut să învăț doar șapte clase.
– Cum ați descrie-o pe mama dumneavoastră?
– Mama s-a jertfit foarte mult, ne-a îngrijit cu multă dăruire. Chiar și în vremea foametei din 1946 a avut grijă să trecem cu bine prin acea perioadă. De la ea am învățat croitoria, cum să îngrijesc o casă. A fost și este o femeie stimată și respectată.
– Pentru că sunteți directa moștenitoare a educației oferită de doamna Raisa, vă rog să transmiteți un mesaj tinerilor din comunitatea noastră.
– Tinerii să aibă bunăvoință, bun simț și, în primul rând, respect pentru părinți. Dacă nu au astea, oare unde o să ajungem…?
– Iar pentru familii?
– Ce aș putea să le spun celor care au familie? Sunt foarte importante respectul și înțelegerea. Dragostea nu persistă întotdeauna până la final; sentimentele se schimbă în altceva în timp, însă e nevoie să existe înțelegere, grijă și respect.
La finalul vizitei încerc din nou să fur un sfat de la doamna Raisa, să mă îmbogățesc cu experiența unui om statornic, puternic și curajos, care a luptat pentru familie, s-a dăruit pentru copiii ei și a adus multe bucurii pe chipurile doamnelor frumos îmbrăcate cu lucrurile ieșite din mâinile dânsei.
Neputința unui trup la aproape 100 de ani o împiedică însă să îmi spună mai multe, dar mărturisește nostalgic: „Nu am crezut vreodată că voi ajunge la 100 de ani. Dacă mi-ar fi spus cineva acum 20 de ani că o să trăiesc atât, nu l-aș fi crezut. Este frumoasă viața, dar bătrânețea este grea. Nu am făcut doar bine, am făcut și rău, însă cât am putut am căutat să fac bine. Cred că acei oameni mă vor pomeni.”
Roxana Pașalău
* Articol publicat în nr. 4, anul 3 al revistei Parohiale Vino și vezi
