Cuviosul Sofronie
Învierea lui Hristos este ceva unic, dar îndeobște este vorba de noi înșine, de învierea noastră. Noi rostim Simbolul Credinței, la sfârșitul lui înțelepții noștri Părinți au pus următoarele cuvine: „Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie. Amin” Dacă veți gândi ce înseamnă așteptarea învierii morților nădăjduiesc că fiecăruia dintre voi să se dea intuiția: Noi de aceea așteptăm învierea morților, căci pentru noi este o realitate – adevărata realitate a veșnicei ființări. Iar dacă în noi este această așteptare, energia acelei așteptări ne va învia. Astfel, când vom rosti „Aștept învierea morților” o vom zice tot așa ca atunci când zicem „Aștept masa – masa va fi, ea se pregătește.”
Însă uneori se întâmplă în viața noastră o experiență foarte tristă: Când vine ziua Paștilor, puterea noastră de a primi bucuria Învierii ține foarte puțin. Iată suntem în post, ținem cele cincizeci de zile împreună cu Săptămâna Patimilor. Și pentru noi este o stare firească: răbdăm Postul cincizeci, și o sută și până și trei sute de zile pe an, însă bucuria Învierii de-abia dacă putem trăi câteva ceasuri. De ce este așa? Hristos înviat este neclintit, iar timpul vieții noastre trece prin neîncetate schimbări. Nimic nu este statornic. Cumva întreaga noastră experiență se împotrivește gândului nostru despre Ființa absolute.
Așa trebuie să trăim:„Aștept”. Căci energia învierii este în credința noastră. Mi s-a întâmplat să întâlnesc oameni care ziceau:„Eu nu doresc deloc viața veșnică, nu doresc nimic din îndumnezeirea voastră”. Neînțelegând sensul propriilor cuvinte, ei înșiși se osândesc la veșnica despărțire de Dumnezeu. Căci în cuvintele:„Aștept învierea morților” se cuprinde energia învierii. Da, bineînțeles, „învierea” nu așa precum unii o așteaptă, că Hristos cel înviat Se va întoarce în același trup și își va continua treaba. Nu! „Învierea” – de acum într-o altă formă a ființării, a veșnicilor prieteni ai lui Dumnezeu. Și astfel, deznădejdea este pierderea conștiinței că Dumnezeu voiește a ne daviața Sa cea din veșnicie. Lumea trăiește în deznădejde. Oamenii singuri s-au osândit morții.
Dar cum să trăim învierea noastră zi de zi? Ne ducem la duhovnicii noștri, ei ne zic astăzi una, mâine alta. Ce să ne facem? Duhovnicul se poartă cu fiecare după nevoia lui, iar nu „în general”, după teorii. Iar când noi înșine mergând la duhovnici ne clătinăm, Duhul lui Dumnezeu îi îndeamnă numai la ane da un cuvânt de întărire. Astfel, cuvântul lor atârnă de deschiderea noastră, dar mai atârnă și de împrejurările vieții îndeobște. Dar cel ce merge la duhovnic neîncetat se clatină, niciunde nu stă cu tărie. Atunci duhovnicul nu-i poate afla un cuvânt care să-iînlăture o data și pentru totdeauna orice clătinare. Duhovnicul spune ceea ce poate ajuta pe om în acel moment.
Nu demult am întrebat pe unul dintre voi:„care îți este greutatea?” Și răspunsul a fost: „Greutatea mea este că eu iubesc cuvântul lui Hristos, vreau să trăiesc după El și în El, dar toată făptura mea psiho-fizică se împotrivește.” Cum să înțelegem fenomenul acesta în viața noastră? Atunci când alcătuirea noastră psiho-fizică nu este în puteri de a purta porunca lui Dumnezeu, omul va striga către Dumnezeu. Iar când mintea noastră nu poate înțelege ceva, ea se scârbește de acel lucru. Oamenii care au pierdut adevăratul înțeles al mântuirii în Hristos nu poate răbda nimic din ceea ce însoțește urmarea lui Hristos. (…)
Iată, după Patimi vine bucuria: „Hristos a înviat”. Care bucurie apoi se sfarmă. Răbdați aceste lucruri! Tot ceea ce se sfarmă în noi de la porunca lui Hristos – acestea toate sunt cele ce nu țin de Ființa Dumnezeiască.
Pregătiți-vă către Înviere și binecuvântat să fie tot pasul, spre a ne săvârși lucrul, ca viața nostră cu adevărat să ne ducă „acolo unde Domnul este”.
Vă doresc Paști luminate, ca experiența voastră în Hristos să se adâncească și să primească un chip din ce în ce mai măreț.
Arhimandritul Sofronie, Cuvântări duhovnicești, vol II, pag. 90-95
