Avem bucuria ca în biserica noastră să se odihnească unul din ctitorii și slujitorii care au făcut ca Veșnicia și Mântuirea să se preaslăvească și în acest loc din târgul Iașilor, și anume Arhiereul Filaret Beldiman, numit și Apamias. Pentru că îl pomenim în slujbele noastre și pentru că osemintele lui sunt aici, am considerat important să scriem câteva repere istorice despre viața lui, mai ales pentru perioada în care a slujit și locuit la Talpalari.
De ce Arhiereul Filaret apare în documente și chiar pe inscripția unui Potir pe care-l avem în biserică, cu titulatura Apamia? Între anii 1819-1873 unii dintre clericii români ̶ printre care și Filaret Apamias Beldiman ̶ au fost hirotoniți arhierei însă nefiind scaune episcopale vacante, ei erau numiți „titulari”, adică arhierei cu titulatura unor eparhii răsăritene din fostul Imperiu Bizantin, care pe atunci nu mai existau, din cauza faptului că acele regiuni au fost cucerite de către turci. După anul 1873 instituția arhiereilor titulari s-a desființat și dintre arhiereii titulari de atunci s-au ales viitorii arhierei vicari ̶ de pe lângă scaunele episcopale din Țările Române ̶ pe care îi găsim în funcție până astăzi.
Arhiereul Filaret Beldiman Apamias (Filip din botez) s-a născut la 18 octombrie 1770, în Iaşi, într-una dintre cele două case părinteşti situate una în uliţa Strâmbă (astăzi Aghata Bârsescu) şi alta în uliţa Sârbească (astăzi strada Lăpuşneanu). Părinţii săi erau vornicul Gheorghe Beldiman (1724-1792) şi prima sa soţie Maria, născută Costache-Epureanu. Tatăl său s-a recăsătorit ulterior cu Maria Lefter. Din aceste căsătorii au rezultat următorii copii: Anastasia, Alecu Vornicul, Ioan şi Dumitru, toţi îngropaţi în necropola familiei aflată la biserica „Naşterea Maicii Domnului” Talpalari din Iaşi. Nu se deţin date precise cu privire la educaţia tânărului Filip, însă, se admite ipoteza cum că nu a rămas lipsit de educaţie şi că a urmat cursurile şcolii domneşti.
În data de 13 noiembrie 1792, la 22 de ani, este călugărit cu numele de Filaret. Date foarte concrete privind activitatea arhiereului Filaret în intervalul 1792-1812 nu cunoaştem. Din încredinţarea semnată de el şi trimisă Mitropoliei Ungrovlahiei în 1813 rezultă că a slujit în Moldova la Huşi, la Roman, dar şi la Iaşi, la Mitropolie. În anul 1812 este numit „proiestos” al Mănăstirii Slatina și tot în același an pleacă în Țara Românească unde este hirotonit arhiereu de către mitropolitul Nectarie. Ulterior este numit egumen la Mănăstirea Negru-vodă din Câmpulung Muscel, funcţie pe care o va deţine aproape 25 de ani, până în anul 1837.
Se reîntoarce în Moldova la Mănăstirea Slatina, unde păstorește până în 1834 iar apoi se mută la Iași, unde îndeplinește diferite funcții la Mitropolie. O bună parte din timpul petrecerii sale la Iaşi, Filaret a locuit la biserica Talpalari.
În februarie 1844 se retrage din funcţiile deţinute în Mitropolia Moldovei şi, la câteva luni după, trece la cele veşnice. Ziarul Albina românească din 9 iulie 1844 anunţa înmormântarea sa la Biserica „Naşterea Maicii Domnului” Talpalari din Iaşi. Mormântul său se află şi astăzi în cripta de lângă Biserica Talpalari.
Arhiereul Filaret și Ioan Lumânărică
Închei această scurtă prezentare a vieţii sale cu o întâmplare din anul 1842 privind atitudinea sa faţă de un cerşetor din Iaşi ̶ un om considerat sfânt de contemporanii săi ̶ pe nume Ioan zis şi „Lumânărică”:
„Vlădica Filaret Beldiman era acum locţiitor Mitropoliei Moldovei. Bătrânii spun, că auzind clopotul, el simţi o adâncă mişcare, şi chemând pe Arhidiaconul, îl întrebă: «(de) ce trage clopotul?» «Preasfinţite, răspunde Arhidiaconul, după metania obişnuită, Lumânărică a trecut către Domnul, şi clopotul trage la Talpalari, unde urmează a se înmormânta». Vlădica Filaret să sculă în picioare, făcu semnul crucei, şopti tainic o rugăciune, şi zise Arhidiaconului: «să tragă clopotul cel mare al Mitropoliei! Un om sfânt a părăsit această lume…». Când să auzi clopotul Mitropoliei, clopotele tuturor bisericelor din Iaşi îi respunsără îndată, umplând văzduhul cu glasul lor plângător. Aşa era obiceiul la biserica noastră: când trăgea clopotul Mitropoliei, îi răspundeau pe acelaşi ton, toate bisericile din oraş şi toate mănăstirile”. (Alexandru Papadopul-Calimah, Lumînărică şi Titinaş, în Revista „Arhiva”, anul VII (1896), nr. 1-2, p. 56.)
Alexandru Crețu
