Pacienta, o doamnă de vreo 50 ani, abia intrată pe ușă, se adresează gâfâind medicului cu o voce joasă, tremurândă: „Nu mai pot, e grav!” Medicul întreabă: „Ce e grav? Vă doare ceva?” „Tot...”, răspunde pacienta.
„Capul mi-e plin de gânduri!”
„Ce anume?”„Peste tot... ficatul, inima, stomacul, rinichii!”, spune pacienta arătând cu mâna spre locurile unde crede ea că se află organele enumerate. „Și am probleme cu respirația. Mi se urcă așa de la stomac câte un nod și se așează aici, în gât... și mi se ia aerul și trebuie să mă ridic, să mă plimb un pic, să iau o gură de apă, ceva... ca să-mi treacă. Și-mi amorțesc mâinile și degetele și simt ca niște săgeți în dreptul inimii, dar nu numai acolo... pleacă așa câte un junghi de aici, din dreapta se urcă în sus până în creștetul capului și apoi coboră și se fixează în șale sau în altă parte”. „De când vă doare?”„Aaa... de mult, de câțiva ani!” „Și abia acum veniți la doctor?”„Păi acum nu mai pot. Nu am pofta de mâncare, nu dorm, ațipesc un pic și mă trezesc după două ore și nu mai adorm până dimineață”. „Și ce faceți în acest timp?”„Păi mă gândesc la diferite lucruri! Capul mi-e plin de gânduri!”
Analizele sunt bune și pacientul mort?
O mare parte dintre pacienți se adresează medicului așa, acuzând simptome asemănătoare celor descrise mai sus. Medicul recomandă anumite investigații, însă nu reușește să pună în evidență o cauză organică care să justifice tabloul clinic al pacientului. Pacientul este nedumerit. Se întreabă adeseori retoric: „analizele sunt bune și pacientul mort?”
Unde este problema? Ce se întâmplă de fapt?
Medicul se așează mai bine, respiră adânc, empatizează și întreabă: „Sunteți căsătorită?”„Da...” zise pacienta cu un gust amar. „Bea?”„A băut în tinerețe! Acum mai rar. Suferă cu inima. Însă este foarte nervos și violent. E iute și imediat se supără!”„Copii aveți?”„Trei!”„Avorturi ați făcut?”„Eeei! Am făcut! Vreo șase! Și de vreo 15 ani am sterilet. L-am schimbat la fiecare 5 ani. Anul viitor urmează să-l scot!”„Păi nu sunteți la menopauză?”„Ba da! De vreun an și ceva...”
Anamneza a continuat în aceeași tentă fără ca pacienta să dea semne de conștientizare a durerii profunde existente în sufletul ei. Continuă să vorbească referindu-se la suferințele actuale, acestea fiind pentru ea cele mai importante, am putea spune vitale.
Viața ca supraviețuire! Pacienta vede toate problemele actuale. Le identifică corect, le numește, însă nu are puterea să pătrundă în adâncul sufletului ei. Simte că ceva e în neregulă. Simte neliniștea, agitația. Este o luptătoare. Este pregătită mereu să dea piept cu problemele actuale, însă nu poate să numească durerile și păcatele din trecut. Nu poate să ierte. Își aduce aminte și judecă pe cei care i-au făcut „viața grea”, are resentimente față de aceștia. Nu poate să primească un cuvânt de vindecare, inima ei fiind împietrită de prea multă durere.
A nu asculta durerea ce țipă din adâncul nostru
Anxietatea este unul dintre termenii medicali ce ar putea defini parțial starea pacientei. Anxietatea definește teama fără obiect, o teamă generalizată față de ceva ce nu putem numi. Dacă ne aplecăm atent asupra propriei vieți, putem identifica anumite probleme responsabile în mod direct de generarea anxietății. De multe ori anxietatea poate fi generată de traume suferite de părinții noștri și mai ales de bunici. De exemplu, două paciente, fără nicio legătură de rudenie între ele, cu un grad marcat de anxietate, au avut bunicii uciși în timpul războiului.
Anxietatea este caracteristică vieții ca supraviețuire, a vieții trăite în exterior, la suprafață, fără a asculta durerea ce țipă din adâncul nostru.
Care sunt cauzele care au generat starea de anxietate în cazul pacientei prezentate? Vă las să ghiciți!
Ce ați face pentru vindecare dacă ați fi în locul pacientei? Să răspundem fiecare în adâncul nostru și acolo unde nu știm – să mergem să căutăm răspuns la Dumnezeu, la scaunul de spovedanie.
Dr. Eugen-Neculai Gazzi
Articol publicat în nr. 1, anul 1 al revistei parohiale Vino și vezi
