Când auzim „singurătate” suntem tentați să credem că este ceva negativ. Foarte puțin s-a discutat, deloc s-a mediatizat în vreun fel, partea pozitivă a singurătății, de aici și faptul că, probabil, mulți oameni chiar nu-și pot imagina că singurătatea poate fi și ceva bun, folositor, frumos.
În locul în care Îl slujesc de ceva vreme, cu nevrednicie, pe Dumnezeu, adică la căpătâiul bolnavilor de cancer în fază terminală de la Fundația Sfânta Irina (n.r.: din Voluntari, jud. Ilfov), am întâlnit o altă abordare a singurătății și a bolii, și o încercare din partea acestei „mânuțe de oameni” – de cele mai multe ori, cu darul lui Dumnezeu, și reușită – de a da sens atât bolii cât și stării în care un om se poate simți. Aceasta chiar dacă el este poate înconjurat de întreaga familie, dar simțindu-se părăsit de oameni și de Dumnezeu, mai ales.
Nu țin să conving pe nimeni că boala este ceva ce ți-ai putea dori, nici că la primul contact cu acești oameni deja avea pentru mine sens boala lor, îmbolnăvirea de cele mai multe ori bruscă, moartea în chinuri sau uneori chiar singurătatea în cel mai propriu mod – unii neavând nici măcar familia la căpătâiul lor. Nu. Ci, am trecut, la rândul meu, prin mai multe etape de „călire”.
În orice caz, la un moment dat m-am întrebat ce anume s-a schimbat în mine de am putut să mă aplec asupra acestor oameni, cu mai puțină groază sau jale, cu nădejde – deși se simte răsuflarea morții în aer, cu veselie adevărată chiar, deși pe unii nu eram sigură dacă o să-i mai întâlnesc a doua zi.
Atitudinea mea față de moarte, asta s-a schimbat, făcându-mă să dau alt sens bolii și singurătății lor. Dacă în călugărie singurătatea e dorită, căutată și plină de sens, pentru oamenii „din lume” poate fi cumplit de greu de dus.
Astfel, aici, încercăm să le oferim ceva ce poate nu au avut niciodată, fie pentru că nu au fost interesați să caute, fie pentru că nu știau că viața poate fi și frumoasă și că poți avea parte de liniște și bucurie în chiar mijlocul nebuniei secolului în care trăim și în vâlvătaia focului ispitelor firești, de tot felul, ale vieții, de care nu sunt lipsiți nici cei retrași, nici cei din mijlocul cetății.
Îndrăznesc să spun că încercăm „să le facem cunoștință cu Dumnezeu”, în măsura în care își dorește fiecare și poate cuprinde din imensitatea și frumusețea Marelui Vindecător de suflete, pe care și noi, Îl descoperim – între noi fie vorba – mai mult și mai mult, aici, la căpătâiul unui muribund, în zâmbetul unei bătrâne căreia îi era sete și pe care ai ajutat-o să și-o ostoiască, în mulțumirea și pacea așezate în sufletul cuiva care s-a spovedit (poate pentru prima dată în 40 de ani sau mai mult), în bucuria omului care a ajuns să dea sens bolii lui și să nu mai vadă moartea ca pe un dușman ce ne desparte de bucurie și ne duce într-o... inexistență veșnică.
E ușor (însă e o inconștiență) să-i spui cuiva care-și numără clipele: „Împacă-te cu boala, acceptă faptul că vei muri, pentru păcatele tale ți s-a întâmplat asta!” sau alte astfel de vorbe necugetate. Asta m-a și speriat la început și m-a făcut să mă întreb: „CE să le spun EU acestor oameni?!”.
M-am liniștit însă în clipa în care am realizat, cu mila lui Dumnezeu, că… nu trebuie să le spun nimic, nu e nevoie să le îndrug minciuni despre vindecare sau despre vreun rai sigur (căci numai Domnul știe dacă ne vom mântui)… Nu. E nevoie să fiu lângă ei, să dau sens singurătății și bolii lor. E nevoie să-i ajut să înțeleagă faptul că acea vorbă „cu o moarte suntem datori toți”, deși este foarte dură și ruptă de sensul ei „dumnezeiesc”, dacă pot spune așa, este o vestire de bucurie pentru fiecare dintre cei care Îl iubesc pe Domnul și știu că se duc în brațele Lui când pleacă de aici.
Este ușor de vorbit, atunci când nu-ți vezi moartea cu ochii. Dar să nu uităm să le transmitem celor singuri și bolnavi că este firesc să le fie frică, e firesc să fie supărați, poate, pentru ceea ce li se întâmplă, că va veni clipa pentru fiecare omuleț de pe acest pământ să plece (cu socotelile încheiate ori ba), și că important e CUM murim, nu că murim...
Astfel, esențial este să avem întotdeauna în fața ochilor sufletești moartea, ca pe un prieten drag ce ne duce către Domnul, însă avem tot dreptul să fim înfricoșați de ea, mai ales dacă nu suntem împăcați cu Domnul, cu noi sau cu cei din jur.
Poate nu vom ajunge să iubim ca Sfântul Siluan, e foarte posibil să nu cunoaștem nici măcar o parte infimă din bucuria de a fi smerit, însă este esențial să țintim spre ceva sigur: pocăința din fiecare ceas. Ca astfel moartea să ne devină prieten, boala să nu fie resimțită ca o „pedeapsă” și iertarea să se aștearnă în sufletele noastre, aducându-ne pace, dragoste și smerenie. Amin!
Rasofora Mina PEREANU
Articol publicat în nr. 2, anul 2 al revistei parohiale Vino și vezi
