Pelerin pe drum și în vazduh

De ce este nevoie de un pelerinaj pentru a simţi iubirea? Mai exact pentru a o găsi, simţi şi apoi manifesta? Toţi laicii din biserică știu prea bine că Dumnezeu se află peste tot, inclusiv în noi. De ce trebuie să călătoreşti, uneori mii de kilometri, pentru a întâlni, a descoperi Ceva ce este … sub ochii tăi? Pare ilogic, irațional.

Pelerinajul NU te mângâie, nu te odihnește, nu te răcorește. El sapă în tine cu putere, pentru că ai decis să-L întâlnești pe Dumnezeu și pe această cale. Și dacă ai pornit pe drumul acesta, NU mai poți da înapoi. Te poticnești, te oprești, te vaiți de durere de picioare și de durere de suflet, te rătăcești, dar aleile rătăcirii te duc TOATE înainte. Te bucuri de bucuria ce o simți (atât de greu de explicat pentru cei dinafara), te extaziezi în fața măreției creației lui Dumnezeu, te dărâmi și te fărâmi în bucățele – toate acestea se întâmplă atunci când ai decis să vezi pe unde și cum au trăit sfinții.

Așa am decis și eu, și așa a îngăduit Dumnezeu, ca într-o zi de toamnă să încropesc un minim bagaj pentru cinci zile în care aveam să trec prin și să cunosc iadul deznădejdii și iadul smereniei (precum le numește Părintele Sofronie). Știam deja ce înseamnă un pelerinaj, pentru că în același an am fost și la Ierusalim, deci mersul pe jos, prin pustie, și mâncatul frugal nu-mi erau necunoscute. Așadar mi-am îndesat rapid trei fuste lungi până în pământ în culori spălăcite și deprimante și trei basmale asortate. Altădată mi-aș fi ales trei perechi de pantofi și două poșete asortate, proces ce îmi impunea un timp de reflecție considerabil. Acum – austeritate și simplitate maximă. Odată bocceluța gata, m-am apucat să îmi fac temele de drum: itinerar, istorie, geografie, timpul probabil, cartea Lavrei Peşterilor, medicamente de prim ajutor, biscuiți de post și altele. După cum se vede rămân elev și profesor, mamă și copil mai mereu, uneori mai schimb aceste roluri între ele, fie de nevoie, fie de … epuizare. E obositor Doamne să fii mereu mamă (fie în rolul de mamă adevărată, fie în cel profesor – care tot o mamă este –, fie în cel de doctor – care tot o mamă este); mai vreau să fiu, să redevin copil, fără griji. Lasă că în pelerinaj voi fi elev ascultător și copil. Mamă – doar la telefon. Îmi plac lucrurile bine organizate, dar le accept (cârtind în gând) și pe cele neorganizate. De toate pregătirile fizice mi-am făcut timp – mai puțin de o pregătire spirituală. Am lăsat totul baltă la serviciu, nefiind tocmai sigură că nu se va dărâma serviciul fără mine, dar accesul de nebunie a fost mai puternic decât incertitudinea că sunt indispensabilă cuiva.

Colegii mei pelerini îmi sunt străini în majoritate, dar ceva te atrage și te face să nu simți stinghereala obişnuită necunosutului. Sunt oameni evlavioși, credincioși și bucuroși. I-aș împărți, în mod grosier, în două categorii: 1. tineri și liniștiţi de lumina credinței, dar cu entuziasmul evlaviei și al frăgezimii vârstei și 2. seniori, marcați de încercări de-a lungul vieții, care le-au consolidat credința, le-au întărit trupurile în calea jertfei duhovnicești. Mă veți întreba unde mă aflu eu? Nu mă regăsesc în nici una. Ei, de asta am plecat în pelerinaj, nu să îmi găsesc locul sau identitatea duhovnicească, ooooo, pentru asta sunt conștientă că ar trebui să merg pe jos la Lavra Pecerska, și nici atunci nu sunt sigură că aș afla, dar poate, să regăsesc o fărâmă din diamantul dumnezeiesc pus de Hristos în fiecare dintre noi.

Am mers mult cu autocarul, deși timpul a fost mai relativ ca niciodată. Pentru mine a fost mult. Eu am mers cu autocarul în cinci zile, mai mult decât în ultimii cinci ani laolaltă. Sunt obișnuită, din păcate, cu comoditatea mașinii personale, care evident că nu îmi oferă posibilitatea de a admira efectiv locurile pe unde „calc”, nici de a simți oamenii cu care vorbesc, nici de a împărți cu ceilalți prăjiturele de casă. Mersul în grup, cu un mijloc de transport în comun, este un exercițiu duhovnicesc în sine, sau, după cum ar spune părintele nostru – o „lucrare”. Eu sunt nevrednică a o descrie plastic și spun că este începutul operației pe creier care te pregătește pentru operația pe cord, pe suflet deschis, ce va avea loc în lavră. Printr-un exercițiu de socializare ghidat cu delicatețe de duhovnicul nostru am reușit să ne deschidem mințile, pentru ca mai apoi să ne deschidem sufletul spre a-l cunoaște și a-l primi pe cel de lângă noi. Și așa, cunoașterea de sine a început prin cunoașterea celuilalt. Și așa te regăsești în tot ce povestește aproapele tău, vezi cum cel pe care Dumnezeu l-a trimis lângă tine, este o oglindă a ta, și așa înțelegi ce este unimea, fără să aprofundezi filosofia contractului social. Și așa am înțeles câtă nevoie are omul de cuvinte și ce mare este puterea cuvântului. Și așa am cunoscut un alt tip de emoție, născut din glasul inimii, cu totul diferit: sugrumat, dar tandru, pe alocuri stângaci, dar iubitor. Nu a existat cuvânt spus de vreunul din pelerini care să nu-mi străpungă inima, să nu îmi scoată lacrimi și să nu mă convingă cât de departe sunt pe drumul regăsirii, cât de nevrednică sunt în comparație cu „frații” mei pelerini.

Prima oprire a fost în partea românească a Ucrainei, la Mânăstirile Boian și Bănceni. Aici a fost prima confruntare cu acele renumite cupole albastre ale bisericilor rusești, cu stilul impunător, de catedrală, al acestor lăcașuri sfinte. Plutea în aer o întrebare cu iz tendențios: cum pot apărea astfel de monumente în mijlocul unor sate relativ sau chiar foarte sărace? Și acum îmi sună în ureche ceva ce am citit recent: a iubi este foarte, foarte greu. A iubi în general este foarte greu, dar a iubi pe Dumnezu este și mai greu. Este har! Și aici am spus cuvântul magic: fără har nu se poate construi nimic. Mânăstirea Boian m-a surprins prin două aspecte: 1. exteriorul dominat de albastrul puternic al cupolelor (nostim numite peste tot in Ucraina: „cupole ca niște cepe”) și bleu-cielul pereților (îmi amintesc de o povestioară grecească în care se spunea că grecii își vopsesc ușile caselor în albastru pentru ca diavolul să creadă că acolo este cerul și să nu intre înăuntru) şi 2. interiorul dominat – atenție! – nu am să spun de picturi extraordinare (chiar dacă chiar așa erau) ci de o rugă muzicală a măicuțelor, pe un ton îngeresc, care te asigura că notele coboară prin harul dumnezeiesc pe scara divină direct în interiorul bisericii și nu că ar fi create de grai uman.

Mânăstirea Bănceni, a doua vizitată pe teritoriul „românesc” este pictată în turcoaz, este mult mai mare decât precedenta, este, de fapt, un ansamblu de biserici, cea mai mare având nu mai puțin de șapte altare. Aici m-a impresionat profunda aplecare către serviciul comunitar de întrajutorare a copiilor cu boli sau handicapuri severe. Oamenii de acolo au timp și resurse pentru a îngriji acești copii grav bolnavi, care deși se nevoiesc prin suferința fizică, se citește pe fața lor liniștea dată de dragostea ce îi înconjoară. Am văzut muuuulţi copii cu handicapuri grave la viața mea. Niciunul nu este fericit. A fost pentru prima dată când am văzut copii cu dizabilități grave, pe care le purtau ca un rucsac în spinare şi nimic mai mult! Erau veseli, erau IUBIȚI, nu doar îngrijiţi.

Tocmai când te gândești că ai văzut cam tot ce este mai impunător în construcții bisericești ajungem la Lavra Poceaev – o comunitate de suflete adunate să servească iubirii lui Hristos, alături de Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului și de „tălpița” Maicii Domnului. Aici am stat ceva mai mult timp, asistând și la Liturghii și am simţit pe deplin ortodoxia pură, la ea acasă, locul de unde, practic, a început creștinarea întregii Rusii.

În fiecare dimineaţă, la ora 05.00, în Catedrală se adună călugării şi credincioşii care se roagă la Icoana Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului. După rugăciune, icoana, înconjurată de raze aurii şi împodobită cu pietre preţioase, este coborâtă încet din înaltul catapetesmei pentru ca oamenii să se poată apropia de ea şi să se închine. Pictată în stil bizantin, pe lemn de tei în secolele X-XII, icoana a ajuns la Poceaev în anul 1559, când Mitropolitul grec Neofit efectua o vizită la Kiev şi aici a făcut un popas la contesa Anna Goiski căreia i-a dăruit icoana în semn de mulţumire pentru găzduire. Prima minune săvârşită aici a fost atestată în anul 1597, când fratele Annei, orb din naştere, rugându-se la icoană şi-a căpătat vederea. În semn de mulţumire, contesa a dăruit icoana şi o parte din moşie Mănăstirii Poceaev.

Se vede că istoria este plină de povești. Este plină de călătorii și plină de daruri. Astfel de călătorii îți amintesc nu doar că viața este un dar, ci și că noi ne dăruim unii altora prin intermediul lui Dumnezeu. Că lucrurile bune apar când te abandonezi lucrării lui Dumnezeu, care fie că îți trimite în dar o icoană vindecătoare, fie îți trimite o încercare – tot un dar este. Lavra Poceaev este plină de astfel de daruri. Tot în Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Lavra Poceaev credincioşii se închină la Urma Maicii Domnului (sau Tălpița Maicii Domnului). Se spune că Maica Domnului s-a arătat aici într-o pară de foc în anul 1240 şi că, în locul în care a păşit, a rămas pe stâncă amprenta tălpii piciorului drept. În acel loc a apărut un izvor făcător de minuni. Tălpița Maicii Domnului se află astăzi la o jumătate de metru sub nivelul podelei bisericii. Călugării au brodat Urma pe un batic de mătase care este aşezat mai sus de nivelul podelei, sub un frumos baldachin amenajat la intrarea în biserică.

În afară de catedrală, marile lavre au alte bisericuţe construite în peşteri. E interesant cum comorile din cer sunt păstrate tot sub pământ. Această coborâre fizică a noastră este tot un semn de smerenie, în faţa semnelor cereşti, care s-au întrupat. În peştera bisericii Adormirea Maicii Domnului sunt venerate moaştele Sfântului Amfilohie şi moaştele Sfântului Iov. Sfântul Amfilohie a fost cunoscut ca un mare vindecător: exorcist şi vindecător „de oase”, tratând cu mult succes luxaţiile şi alte afecţiuni ale sistemului osos. Sfântul Iov a trăit 100 de ani, iar trupul său a stat în pământ șapte ani şi nouă luni fără a avea semne de descompunere. Chiar imediat dupa moartea sa au fost semnalate minuni. Discipolul său Dositei s-a vindecat doar atingând hainele Sfantului Iov.

În partea dreaptă, lângă racla sa se vede intrarea în mica peşteră a Sfântului Iov. Intrarea este foarte stramtă, fiind nevoie de mult curaj şi dibăcie pentru a putea intra în aceasta. Aici se nevoia Sfântul Iov în post şi rugăciune. E peştera în care Sfântul s-a rugat timp de peste 40 de ani. Se spune că acolo Sfântul Iov se ruga împreună cu îngerii şi, de multe ori, în timpul rugăciunii, din peşteră ieşea o lumină care se răspândea în întreaga biserică. Peştera e mică, nu încap în ea mai mult de opt persoane. Pentru mine a fost o mare probă de lipsă de credință. „Cred Doamne, ajută necredinței mele!” După ce am fost întrebaţi cine doreşte să intre, fiind „avertizaţi” că este „puţin mai strâmt” şi că aceia care s-au împărtăşit nu au binecuvântare să intre (pentru a nu vărsa cumva) – am decis să merg, alăturându-ma unui mic grup. Am dedus eu că ar trebui să fie ca la Mormântul lui Lazăr. Cum nu am claustrofobie, nu aveam nicio grijă. Părintele ghid ne tot explica să intrăm cu mâinile în față, să ne descălţăm înainte (dar, decizând să accept explicaţiile ilogice pentru mintea mea şi să nu pun întrebări, mi-am imaginat că urma să intrăm într-o cavernă găunoasă şi în bezna din fundul pământului) şi să umblam cu mâinile în faţă, ca fantomele, pentru a nu ne rostogoli unii peste alţii. Cele două-trei persoane dinaintea mea au intrat relativ uşor şi, cum erau la o vârstă venerabilă, nu mi-aş fi putut imagina că „tinereţea” şi corpul meu „dintre două vârste” nu ar face faţă. Ei, când mi-a venit rândul, am crezut că sunt la judecata de apoi şi am iadul în faţă. Intrarea în peşteră nu este o uşă, sau un perete sau… un „intrând”. Este un coridor cu diametru de aproximativ 70 cm. Nu m-ar fi deranjat să fac o probă de mersul piticului prin galerie. Problema era că odată intrat, se deschidea un tobogan, un plan înclinat la vreo 60 de grade, în semiobscuritate, la capătul căruia se vedea pâlpâirea unei lumânări şi se auzeau strigătele de galerie a celor de jos: „hai că poţi!”.  Imaginaţi-vă că vă dați pe tobogan cu mâinile în faţă, dar nu ştiți unde ajungeți. Ca urmare, am intrat până la mijloc, m-am blocat (nu de grăsime), ci de frică şi, spre deosebire de ceilalţi care au trecut – eu m-am întors înapoi. Părintele ghid: „hai că poţi, hai poţi, du-te cu încredere”. Spun încă o dată un „Doamne miluieşte!”, intru cu mâinile în faţă, trec de jumătate, îmi flectez un genunchi într-o gaură din stâncă, îmi lungesc gâtul ca la girafe, doar de pot desluşi unde voi cădea în „iad”; nu văd nimic, nu aud nimic (colegii mei pelerini se rugau cu toată evlavia în mare linişte). Ca urmare, iar am eşuat şi am ieşit şi a doua oară învinsă de lipsa de curaj, de neputință. Părintele ghid, exasperat de atâta neîncredere mă trimite să mă închin la racla Sfântului Iov, alăturată, şi să îi cer ajutorul.

Între timp, intră şi restul grupului, șontâc - șontâc, dar fără ifose ca mine. Îi spun Sfântului că sunt cea mai mare neputincioasă, păcătoasă şi nevrednică, cer iertare, şi încerc să dau examenul şi a treia oară: cu mâinile în faţă, târâș ca o râmă, reușesc să mă las în voia Domnului și să văd că, de fapt, după planul înclinat era o mică cămăruţă, nicidecum o gheenă a iadului în care intri pe burtă, târându-te cu mâinile în față. Să nu vă imaginaţi că ieşirea a fost cu mult mai uşoară, dar măcar nu mai era o necunoscută. Dar, fiind în ciorapi, alunecam pe „tobogan” şi nu era nimeni la ieşire să te ajute şi să te ovaţioneze că ai trecut testul. La vreo câteva zile am înţeles că au mai fost şi alţii din grup încercaţi la fel, ceea ce mi-a mai încălzit ego-ul tocmai adormit. Am să ţin minte cât voi trăi: la capătul unui drum „înclinat” se află o bucurie. Pe drumul drept cel mult poţi culege panseluţe, nimic mai mult. Bucuria vine prin nevoință, sau mai exact prin acceptarea ei. Odată acceptată, nevoința nu semnifică, din punct de vedere fizic, nimic mai mult decât o testare a unor limite trupești. La acest examen însă, nu pică nimeni. Poți fi orb și să nu vezi frumusețea, dar nu poţi fi inconștient la pacea care te cuprinde.

Pentru mine a fost un drum al nevoinţei. Ca să vă dau o idee generală, pot să vă spun că atunci când am ajuns acasă picioarele îmi erau atât de umflate încât aveam senzaţia că port nişte cizme umplute cu apă. Pe zi ce trecea, cizmele s-au transformat în ghetuţe cu apă, apoi în simple şosete, şi, spre finalul săptămânii, nu mai aveam picioarele distorsionate. Totuşi, nu am simţit decât oboseala fizică, pentru că influxul de duh şi har a fost atât de mare, că mi-a pansat micile răni/ frustrări/ supărări pe care le acumulasem înainte de plecare. Culmea, tocmai am citit în cartea Părintelui Paisie că simţi nevoinţa ca fiind copleşitoare atunci când nu eşti smerit. Şi, probabil, aşa este. Eu abia acum am deschis ochii (şi nici acum complet, am doar „ochi de chinez”) asupra mândriei, mai exact asupra formelor ei insidioase, infiltrative, păcălitoare. NU mândria clasică – a politicienilor, a academicienilor sau a celor dornici de înavuțire. Ci forma aceea – mult mai grea şi mai păcătoasă – de a arăta că ai dreptate, de a-i convinge pe alţii să facă un anumit lucru, pe care îl spui tu, să se supună efectiv unui sfat („de mare preţ”) al tău.

În tot acest program al doilea cuvânt cheie este ASCULTAREA. Mai bine asculţi şi te supui decât să pui întrebări la care răspunsurile sunt iraţionale pentru o minte păcătoasă. De exemplu, dacă Liturghia începe la cinci, de ce să mă scol la patru; ca să te rogi. De ce să mă rog la patru, chiaună de somn şi frig, dacă tot sunt în mănăstire şi intru în biserică la cinci? De ce să port basma pe cap în drum spre baie (baieţii erau cazaţi nu doar în cameră separată, dar şi la etaje separate)? Fără răspuns, dar cu bombăneli (mentale, din partea mea). În fine, toată lumea a respectat ritualul cu mare stricteţe, eu cred că eram cea căzută de pe altă planetă, dar perioada asta de nevoinţă mi-a prins bine. Am făcut şi eu cât am putut: stăteam în picioare până când nu mai puteam şi mă aşezam apoi pe jos. Seara adormeam în 30 de secunde, în timp ce bătrânele din cameră îşi spuneau rugăciunile de seară. Dormeam încotoşmănată cu toate hainele, că nu puteam să îndur frigul; ceream iertare de la sfinţi că nu puteam face metanii după maratonul de biserici la care eram supuşi. Cu alte cuvinte, mi-am conştientizat mult de tot nevrednicia, precum şi întârzierea mea în drumul spre… sfinţenie. J

O singură frustrare, o singură întrebare fără răspuns plutește la final: De ce trebuie să călătorești ca să găsești pacea? De ce trebuie să ieși din tine, ca să afli că totul este în tine? Și de ce pacea pleacă mai repede decât a venit? De ce apar mai multe întrebări acum decât înainte (de drum)? Drumul nevoinței este strâmt, dar este atrăgător, odată ce ai primit o mica mostră din nectarul dumnezeiesc. Pendulezi între împăcarea de a-L fi cunoscut și frica de ispitele ce vor veni pentru următoarele examene, pentru următoarele creșteri. Este cert că ORICINE are nevoie să meargă într-un pelerinaj măcar o dată în viaţă. Se pare că, mergând în călătorie şi abandonând luxul casei tale şi al tabieturilor, poţi să îţi vezi neputinţele, să le recunoşti, să le accepţi ş,i evident, să ceri ajutorul. Dumnezeu îţi dă ENORM, dar nu putem duce cât de mult primim. Cam asta este ce simt acum.

Vă îmbrăţişez cu toată dragostea! Rugaţi-vă pentru mine! Facă-se voia Domnului!

Referinţe bibliografice: http://www.crestinortodox.ro/biserica-lume/lavra-poceaev-67696.html

Cristina GAVRILOVICI

Articol publicat în nr. 3, anul 2 al revistei parohiale Vino și vezi