Nenea Ionică Vacaru era un suflet dârz, care ascundea trecerea vremii prin agerimea răspunsurilor și a mișcărilor totdeauna de folos. Acum apărea din veșmântar, acum era la strană, fără să atragă atenția, cu cea mai mare discreție ‒ era mereu în comuniune în Liturghie.
Îmi aduc aminte că, atunci când am intrat în altar ca ucenic de paraclisier, mă simțeam purtat pe umerii lui. Trecerea vremii învăluie în uitare cuvinte, acțiuni, gesturi, dar nu se uită felul în care un om te face să te simți. Nenea Ionică mi-a transmis un simțământ de siguranță din prima clipă. Era zâmbitor, cu foarte multă răbdare și smerit. Bătea toaca și trăgea clopotele ca un adevărat „profesionist”. De la el am învățat cel mai bine care este rânduiala sfintelor slujbe. Ținea mereu ca lucrul Domnului să fie bine făcut, în ascultare de părinții slujitori.
Starea lui de jertfă continuă era molipsitoare și mă inspira. Atunci când greșeam și nu eram atent, mă bătea ușor pe umăr și îmi spunea: „Lasă așa, Victoraș, bine, nu-i nimic!”. Era felul său de a mă încuraja.
Nenea Ionică era dăruit complet bisericii și oamenilor din jurul său. Avea o blândețe care mă duce cu gândul la următoarea fericire, care spune: „Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul” (Mt. 5, 5). Simplitatea și curăția de copil îi deveniseră a doua natură. Atitudinea lui lăsa să se întrezărească că avea o credință puternică, vie.
Cu maximă discreție știa să dea fiecăruia cuvânt bun, îndrumare și încurajare. Îi plăcea să ne surprindă prin spiritul său generos. El rămâne pentru mine imaginea bătrânului frumos și un model de familist. Îl vedeam cum venea mereu împreună cu soția de mână, primii la biserică și se așteptau unul pe altul la plecare.
În ultima perioadă, din cauza bolii, nu a mai putut să mai fie la fel de activ ca de obicei, Când reușea să vină la biserică trezea o bucurie vizibilă pe chipurile tuturor. S-a stins ca într-un firesc al lucrurilor, discret... Slujește alături de noi în Liturghia cerească, împreună cu Părintele Florin Bucescu, cu Maica Rafaela și cu ceilalți talpalari trecuți la Domnul în nădejdea învierii. Să ne ajute Dumnezeu ca, pentru rugăciunile lor, să fim și noi biruitori în lupta ce ne este pusă înainte!
(Victor Emanuel Sterpu)
Articol publicat în nr. 7, anul 5 al revistei parohiale Vino și vezi
