În aer, am simțit întotdeauna un calm inexplicabil, în pofida nefirescului de care am pomenit.
Dumnezeu nu ne-a pus aripi precum păsărilor... Noi ne-am construit aeronave în care să ne înălțăm deasupra norilor, dar zborul nu este ceva natural pentru om. Este, deci, firesc ca mulți să se teamă de avion, să aibă anxietate și atacuri de panică, în ciuda statisticilor extrem de pozitive. Conștientizând că zborul nu ne-a fost dat natural, mi-am pus astfel întrebarea: de ce eu mă simt mai bine în aer decât pe pământ? De ce m-am făcut din plăcere însoțitor de bord și m-am simțit în avion "ca acasă"? Și de fiecare dată am auzit clar în minte răspunsul: "Pentru că acolo mă simt cu adevărat în brațele Domnului".
Este ceva realmente de nedescris și greu de înțeles cum un aparat imens și de un asemenea gabarit poate pluti atât de lin în înaltul cerului. Și sunt momente când, chiar cunoscând bine fizica, ți se pare totul atât de fragil. Te cuprinde acea anxietate instinctuală, în fața căreia rațiunea și statisticile își pierd puterea.
Pentru mine, teama a fost mereu mult mai mare pe pământ. În aer, am simțit întotdeauna un calm inexplicabil, în pofida nefirescului de care am pomenit. În anii de zbor aproape zilnic, am știut că este ceva mai presus decât convingerile raționale venite din statistici care îmi dădeau calmul și încrederea. Pentru siguranța zborului, de bază sunt concentrarea și pregătirea echipajului, plus vremea. Și peste toate acestea este Dumnezeu, care te învăluie, acolo sus, cu o pace minunată, iar asta nu doar când e zborul lin. În turbulențe și furtuni, deși cu mintea alertă, am simțit aceeași pace și încredere în inimă.
Este ca și cum aș pluti pe brațele Lui. Oricât ar părea de mistic, metaforic sau fantezist, eu așa am simțit. Îmi este dor de înaltul cerului și de acea liniște. Este un dar dat omului modern, pentru a-i reaminti de Dumnezeu și a-l reapropia de cele pure, frumoase și sfinte așa văd eu zborul.
Alina Hadîmbu
