E dimineaţă şi pornim la drum în grabă, căci am întârziat şi nu vom ajunge la ora hotărâtă pentru cei ce sunt voluntari. Uşor mohorată de somnul care nu se dezlipea de mine şi de nerespectarea sfertului academic, grăbim taxiul spre întâlnirea cu pelerinii.
Ridic ochii şi văd oameni energici şi vioi gata să pornească la drum, poate la un nou drum pentru ei. Mă uit pe chipurile lor şi parcă văd entuziasmul unor şcolari care pornesc în zorii zilei alături de învăţătoare spre o călătorie în afara oraşului, spre tărâmuri basmice. Îşi mai amintesc ei oare de prima lor călătorie din copilărie? Or fi având parte de una?
E o doamnă mai învârstă, despre care aflu mai târziu ca are 90 de ani, care se sprijină pe braţul unei doamne. Aflu că merge singură. Acesta da curaj şi putere de a nu uita să te bucuri indiferent ce îţi spun durerile trupului la o astfel de vârstă.
Suntem strigaţi pe nume să ne aşezăm. Mă simt şi eu ca-n clasele primare. De-abia aştept să-mi găsesc locul printre ei. Pornim la drum cu rugăciune şi cu ochii spre cer. Mă aşez lângă doamna E. Nu o cunosc decât din vedere, dar mă bucur că am ocazia să mă apropii de ea pe traseu.
Prima oprire este la Mănăstirea Cămârzani: cor îngeresc, aer cald şi chipuri scăldate în lumină. Luăm masa împreună şi mai ridic ochii spre ei, dacă nu apuc să le vorbesc, măcar să-i văd sau să le zâmbesc. Sunt calzi şi bucuroşi. Se bucură de noi şi de timp.
Ne lăsăm cuprinşi de magia unui joc. Oare pot ei să se mai joace? Da; şi încă cum! Se bucură nespus pentru o floare, plâng la o poezie şi un gând primit de la un îngeraş ocrotitor ce face parte din grup. Îmi amintesc cât am uitat să mă bucur pentru un lucru mic. Mulţumesc, Doamne, pentru că îmi vorbeşti prin ei!
Suntem chemaţi să ne prezentăm. Nu le e uşor, dragii de ei. Au emoţii, dar nu le lasă să-i copleşească; au venit să se bucure şi să se întâlnească cu ei, cu noi, cu Domnul. Îmi răsună în minte, „fiecare om e-o taină”. Ascultând frânturi din ce-şi dăruiesc ei în scurta prezentare, realizez câtă viaţă e în fiecare şi câtă nevoie avem să o împărtăşim. Mă duc spre microfon să spun şi eu câteva gânduri şi mă întâmpină pe coridor numai zâmbete. E şi acesta un mod de-a comunica.
Încă mi-e greu să mă deschid şi să intru în conversaţie cu ei, dar şi-o simplă mână întinsă, şi-un daţi-mi voie să v-ajut, şi-o plăcintă primită e o împărtăşire şi o comuniune. Ascult frânturi de viaţă ale doamnei de lângă mine şi, deşi mă întristează, faptul că mereu e „ridicată de la pământ de El” îmi smulge nădejdea din inima înceţosată.
Păşim pe plaiuri bucovinene, mănăstiri de sute de ani, sfinte moaşte… Ne lăsăm cuprinşi de Viaţă. Mai căutăm fiecare câte-un loc ascuns să-I mai povestim din ale noastre dureri şi pornim bucuroşi spre pangar să aducem o amintire dragă celor apropiaţi şi să smulgem zâmbete şi celor pe care îi protejăm.
Îi simt iaraşi ca nişte copii ce se bucură de fiecare semn de carte şi cruciuliţă ce-o cumpără, de maica ce ne răspunde cald şi de bucuria de-a fi cu toţii aici. Luăm masa împreună, ne împărţim bucatele, cântăm şi ne lăsăm purtaţi de priveliştea înălţătoare.
Mă simt ca în familie. Sunt dragi toţi. Deşi nu-i cunosc, îmi sunt aici, aproape, în inimă ascunşi. E seară şi încercăm să ne adunăm spre a împărtaşi un ultim gând cu privire la pelerinaj. Deşi obosiţi, nu se lasă prinşi de stare şi se lasă cu glume şi râsete din inimă.
Pentru fiecare din ei, din noi, a fost un nou drum, un nou început, o zi cât o viaţă din care am cules ce-a avut ea mai bun. Mi-e drag să-i văd râzând şi chicotind. Sunt aşa tineri şi calzi. Ştiu ei oare cât sunt de minunaţi? Ştim noi oare cât suntem de bogaţi că-i avem?
Dă-ne, Doamne, ochi să vedem minunea din fiecare şi învaţă-ne să ne preţuim!
A consemnat Oana APETREI
