Mai mult decât oricând avem nevoie de unitate. Avem nevoie de dăruire pentru aproapele. Avem
nevoie de recunoștință și mulțumire. Avem mare nevoie de sinceritate pentru a dezvălui ceea ce în
mod nedrept îndreptățim în noi – „nu am probleme, mă simt bine așa!” Cu durere spun, aceste păreri
despre sine sunt semnele patologiei din noi.
Stimați locuitori ai parohiei noastre,
Am ajuns în ajunul marelui eveniment istoric și universal al Nașterii Celui ce „a ridicat lumea din păcat” (Ioan 1,29) din răutatea urâcioasă a diavolului și a Celui care l-a descoperit pe Tatăl nostru cu propria Lui viață. Această dogmă a Nașterii Domnului, întreită în valoare a avut în acțiunea ei următoarele urmări: neutralizarea suferinței, demascarea diavolului “Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului” (Ioan 3,8) și descoperirea iubirii Tatălui Celui fără de Început și fără de Moarte, acestea reprezintă pentru noi șansa la un nou stil de viață, o etapă luminoasă a existenței noastre.
Practic vorbind, Pruncul Hristos a venit cu soluția la suferința omului, a spus cine provoacă suferință omului, adică diavolul și cu gingășie a arătat cum să intrăm în fericire privind cât mai personal către Tatăl. Punctul de întâlnire a celor trei descoperiri este inima omului, mai bine spus interiorul inimii. Toți oamenii, ca o umanitate, au fost depărtați de propria lor inimă. Umanitatea devenise rece și lipsită de căldura relației, diavolul spărgând acest organism în individualități disipate pe tot globul. Ceea ce s-a întâmplat în mod real a fost transformarea omului în ființe bolnave, cu relații egoiste și fără niciun sens în perspectivă.
Inima fiecărui om în care se deschidea calea către întreaga umanitate, devenise ținta diavolului „spărgător de ființă” care dorea s-o închidă în propria lui existență de iad. Văzând Dumnezeu această viclenie ascunsă și blestemată, a coborât pe pământ pentru a elibera inima omului de amara povară ce o simțea omul și umanitatea. Nașterea Domnului în mod special a fost pentru a elibera inima omului de existența înghețată a diavolului, care se încolăcise în jurul inimii lui.
Noi, cu toții locuim într-o parohie, ce are ca scop prelungirea acestei dezrobiri a inimii, Hristos ne-a dat exemplul Său de urmat, al propriei Lui vieți, cine îl va urma, acela va ieși din labirintul necruțător al necunoașterii. Suntem într-o etapă a desfășurării lumii, care vrem noi sau nu vrem, se îndreaptă, după cum spune Scriptura spre sfârșitul ei (Matei 24, 14), repetând contextul de dinainte de Nașterea Domnului. Deci ne îndreptăm spre aceeași înghețare a inimii, prin faptele și gândirea omului, la care ajunsese umanitatea la Nașterea Pruncului Emanuel. Iar în prezent, putem vedea încrederea crescândă a omului în inteligența și tehnologia informației, vedem descumpănirea în fața emoționalității, exacerbarea simțului desfrânat prin adulter și păcate împotriva firii (LGBT), dependențe, răcirea relațiilor și cel mai dramatic - transformarea puterii omului în egoism. Acestea și altele conduc umanitatea spre înghețarea inimii omului în mrejele diavolului.
Mai mult decât oricând avem nevoie de unitate. Avem nevoie de dăruire pentru aproapele. Avem nevoie de recunoștință și mulțumire. Avem mare nevoie de sinceritate pentru a dezvălui ceea ce în mod nedrept îndreptățim în noi – „nu am probleme, mă simt bine așa!” Cu durere spun, aceste păreri despre sine sunt semnele patologiei din noi.
Inima noastră este câmpul de luptă între Dumnezeu și diavol, o luptă ce depinde de noi dacă i-o dăm (inima) Domnului și El reușește să Boteze inima cu iubire, să o spele, să o curețe, să o facă propria Lui casă. Scopul parohiei noastre este să atragă atenția în mod țintit spre interioritatea inimii. Atenția mult hărțuită de provocările lumii viclene, este chemată spre lumea de dincolo. Omul este chemat să introducă atenția în „cavitatea” inimii lui, să privească palpabil spre piept, să simtă bătăile ei, să se bucure de căldura ei, să rostească mai des acest cuvânt – pentru că omul în mod real este definit de ceea ce este în interior lui. În mod real cred că scopul general al spiritului lumii înghețate este sa-l facă pe om să creadă că inima sa nu are nimic valoros - duhovnicește. Îl face pe om să creadă că rolul ei este de a pompa sânge, pentru a susține lumea exterioară cu toată risipirea ei. Dar Biserica vine cu strigătul ei: Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne, Doamne auzi glasul meu! (Ps. 129,1) pentru ca să-l trezească pe om din somnul inimii pribegite și reci și să-l ia în brațe pe om și cu încredere să-l coboare în inimă, iar acolo să se întâlnească la Cina Fiului de Împărat.
În numele acestei regăsiri vă chemăm în parohia noastră, în biserica noastră să învățăm școala coborârii atenției noastre spre inimă, inimă mult râvnită de Cerul deschis: Şi acesta va fi semnul: Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle. (Luca, 2, 12.) Această coborâre a trăit-o printr-o încredere totală - Maica Domnului, care a înțeles predarea aceasta. Pentru noi o adevărată fugă și sminteală, pentru Maica Domnului o odihnă a ceea ce a făcut Fiul ei cu ea.
Știu, este greu să te predai unui Dumnezeu în care nu ai fost învățat să ai încredere, dar Crăciunul aceasta înseamnă, să strigi din toată inima cu frică și cutremur și să sari în Brațele Domnului chiar dacă uneori simți că ai sări ca într-o „prăpastie fără fund.” De ce sunt chemat să fac o astfel de nebunie? După ani de chircire și încălzire la flacăra rațiunii și a fricii, acum să sari în pietrele ucigașe ale prăpastiei? Inteligența noastră este să vedem cu alți ochi, nu frica, ci Brațele Lui, ale Celui de care nimeni nu ți-a spus că El te ajută să te simți viu, trup, inimă și viață și nu sloi de gheață.
Cum să sar, Doamne? De ce să o fac? Sunt bine și cu credința mea căldicea, au trăit atâția așa, au trecut secole peste acest mod de viață și eu să sar în Iadul necunoașterii? Oare eu sunt ales să stric inelul Blestemului care îngheață lumea în neîncredere? Să rup veriga minciunii, a adevărului artificial? Oare eu sunt chemat să o dau pe față, această întrupare a întunericului, atunci când toți în jurul meu se închină cu evlavie, oare eu să spun fricii – tu ești ceea ce eu nu sunt!? Doamne cât de greu este să sar în grija Ta, în iubirea Ta, cât de greu este să sar în inima mea, care parcă îmi este un dușman.
Frații mei împreună chemați spre vederea inimii interioare, haideți să-l simțim pe Pruncul gângurind în inima noastră. Scopul parohiei este să ne învețe toate acestea, parohia este tărâmul oamenilor viteji, curajoși care se întorc împotriva cursului apei și înoată cu toată încordarea, împotriva curentului. De aceea sunt puțini în bisericile noastre, gustul plictiselii și al lehamitei împiedică pe mulți să intre în pridvorul fiecărei biserici. Parohia este marea învolburată, este timpul și spațiul celor care vor să coboare cu mintea, cu simțurile în inimă, inima ca centru identitar al universului. Încât vă rog nu vă speriați, vă vom sprijini să treceți măcar până la etapa la care suntem noi, iar Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi ştie toate (1 Ioan 3,20), va purta grijă. Iar bucuria și simțul iubirii autentice de sine se va descoperi în inima noastră.
De dragul Nașterii neînfricate a Domnului Hristos, vă încredințăm grijii și căldurii Lui, vă chemăm să faceți parte din inima parohiei nostre, adică Biserica. Cu recunoștință vă încredințăm noului an ce vine având încredere în inima fiecăruia din voi.
Și iarăși vă rog să nu vă risipiți mintea și inima în această împărăție a lumii înfrigurate, ci să învățăm împreună coborârea atenției noastre în tărâmul inimii, acolo unde începe Împărăția Cerurilor.
Cu același drag și rugăciune, preot Vladislav Nedelcu,
Biserica Nașterea Maicii Domnului, Talpalari
