Ne-am întors acasă după o săptămână la munte cu o parte din frații din parohie. Slavă Ție, Doamne! M-am rugat să mă schimbe Dumnezeu în tabăra asta. Sunt tot eu acuma, dar parcă ceva este, totuși, altfel. Citesc mesaj pe grupul parohiei că suntem chemați la curățenia pentru hram, de Sf.Ilie, și simt că trebuie să merg și eu, și chiar să îl "împrumut" și pe soțul meu,să-l dau de la "gura copiilor". Că doar e tot pentru familie! Asta n-am mai simțit de când eram singuri, fără copilași. Și abia aștept ocazii să fim iar împreună, să ne unim într-un cuget (cum tot aud mai nou), la slujbe, la treabă, la masă, la munte, la oraș, în întâlniri, în rugăciune, în ale Martei și într-ale Mariei.
Privind în urmă, pentru mine săptămâna de tabără parohială a arătat așa: cam o sută de oameni mari și mici adunați într-un colț de munte, în numele Lui Hristos. Undeva după Lacul Roșu, îngrămădiți laolaltă, câte 3, câte 5, câte 11 (plus copilași). Deloc ușor, pentru cei mai mulți dintre noi... Dar a fost prima zi și prima noapte. Și nu ne-am poticnit. Și Dumnezeu ne-a dat și răsplata. Copiii au zburdat liberi pe pajiște, printre cabane, noi am pus mână de la mână și am pregătit masa, am făcut focul, am spălat vasele cele de la o sută de oameni, ne-am ocupat de copii, am găsit timp și loc în inimi și pentru copiii celorlalți, aproape ca și cum ar fi ai noștri, de-acasă. Am citit din Scriptură cu rândul, ne-am împărtășit din Cuvânt pe cât de mult ne-a fost în putință, am căutat împreună cu Părintele soluții la fricile și la egoismul nostru. Într-o zi a poposit și Maica noastră Sofronia (de la Essex, cum spuneam noi mai glumind, mai în serios), și ne-a mai dumirit în legătură cu relațiile cu copiii, cu soții, cu Dumnezeu.
Am fost de două ori la stână, am făcut și două drumeții curajoase la deal și prin pădure, cu copiii îngrămădiți de mână, în spate, în brațe, pe umeri, împletind cununi de flori ori umplându-și obrajii cu frăguțe. Ne-am adăpostit de ploaie în niște căsuțe cu fân, am mâncat boierește cu bani puțini, mila Domnului! A fost ca un praznic ce-a ținut șapte zile.
Aveam la tot pasul, lipite pe pereți, scurte cuvinte de întărire și învățătură de la sfinți părinți și cuvioși, mai ales pentru viața de familie, plus îndemnul de a ne lipi de Cuvânt neîncetat și de a nu ne pleca ochii la greșelile și neajunsurile celorlalți, ci de a ne vedea pe noi, de a-L chema pe Dumnezeu mereu, de a primi toate ca din Mâna Lui. Și, pe lângă astea, provocarea de a nu ne certa copiii, ci de a exersa blândețea și iertarea.
În rest, atât pentru copii cât și pentru noi aștia "mari", a fost belșug de jocuri, sport, frăguțe, înviorarea de dimineață, rugăciunea laolaltă, vânatoarea de comori și de pufuleți din fân, nelipsitul foc de tabără, seară de seară, cu povești și cântece, plus favorita celor mici - tiroliana.
Ne-a fost greu multora dintre noi să nu dispunem de toată libertatea și intimitatea de acasă pentru a ne certa în voie cu soțul/soția și a ne corecta copiii. Dar mie mi-a prins tare bine! Am mai făcut efortul de a mă purta așa cum mi-aș dori să o fac mai des. Și de a mă smeri oleacă atunci când ieșeau la lumină neputințele familiei mele. De a vedea că toți suntem în luptă, că mai toți îl dorim pe Hristos, dar că singuri nu putem face nimic.
În tabără am simțit mai adânc cuvântul "Hristos în mijlocul nostru". Și asta nădăjduiesc să începem să punem în lucrare până la următoarea tabără. Dar nu ceilalți, ci eu. Eu să renunț la dorința de a controla toate, eu să las fricile în grija Domnului, eu să vin și să fac curat la biserică, să mă rog, să caut să îl iubesc pe fratele meu. Și să nu mai aștept să devină parohia perfectă și apoi să mă poftească la masa gata pusă. Dar nu eu, ci Hristos care mă întărește.
Iertați-mă, fraților, și să ne miluiască Dumnezeu să ne putem uni mai mult, așa cum știe El și nu cum ne imaginăm noi, cum îmi imaginez eu.
Roxana Nechifor
Articol publicat în nr. 7, anul 5 al revistei parohiale Vino și vezi
